Misiunea Bisericii de convertire şi catehizare a lumii, atât dogmatic cât şi moral, i-a inclus întotdeauna şi pe tineri. Sfaturi sau principii ale educaţiei găsim la majoritatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, însă cei care s-au aplecat mai mult asupra educaţiei sau învăţăturii au fost, fără îndoială, Sfinţii Trei Ierarhi, în anul 1842, Senatul Universităţii din Atena numindu-i în mod oficial „Patroni ai Culturii şi ai Educaţiei”.1 Dintre ei, cel mai mult vorbeşte despre educaţie Sfântul Ioan Gură de Aur, mai toată învăţătura lui având un caracter pedagogic, dar într-un mod sistematic acesta vorbeşte despre educaţie, în două din lucrările sale. Prima, în ordine cronologică, este Apologia vieţii monahale. Aici Sfântul recomandă părinţilor să-şi trimită copiii la mănăstire pentru formarea lor spirituală, considerată superioară formării profesionale: „Să presupunem că ai de ales între două căi; să trimiţi pe fiul tău să frecventeze şcolile spre a învăţa oratoria şi ştiinţa, sau să-l trimiţi în mănăstirile din pustie spre a i se face educaţia sufletului. Spune-mi acum, te rog, în care dintre aceste două căi este mai bine să exceleze fiul tău? În ce mă priveşte pe mine, aş dori să exceleze şi în una şi în alta. Dar dacă n-ar putea să exceleze în amândouă, este mai bine să aleagă o singură cale, educaţia sufletului, cu mult superioară celei dintâi”.2 Sfântul recomandă şederea copiilor în mănăstire până când aceştia vor dobândi o oarecare maturitate morală, sau vor putea fi de folos şi altora prin virtuţile dobândite aici: „Prin urmare, să-i chemăm acasă pe fiii noştri doar când vor fi puternici, când vor fi de folos şi altora. Să-i scoatem din mănăstire numai atunci când lumina vieţii lor va putea lumina pe toţi, când lumina lor poate fi pusă în sfeşnic (Matei 5,14-16). Atunci veţi vedea ce fii aveţi voi şi ce fii au ceilalţi părinţi care şi-au lăsat copiii în lume şi pe care voi îi lăudaţi. Atunci veţi cunoaşte foloasele trăirii în mănăstire…, când fiii voştri vor vindeca pe oamenii care suferă de boli de nevindecat, când li se va striga în gura mare că sunt binefăcători obşteşti, apărători şi mântuitori ai omenirii, când vor trăi ca nişte îngeri între oameni pe pământ, când vor fi priviţi cu respect de către toţi”.3
Bineînţeles că idealul cerut de Sfânt a fost prea înalt pentru acea vreme şi cu atât mai mult pentru cea de astăzi, el însuşi, după experienţa sa pastorală din Antiohia, va recomanda ca factori principali în educaţie Biserica, Familia şi Şcoala.
Al doilea tratat care dezbate tema educaţiei şi respectiv principiile şi metodele pedagogice, de data aceasta mai sistematic decât cel dintâi, este Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor. Este prima lucrare concisă a unui Sfânt Părinte al Bisericii ce tratează într-un mod sistematic educaţia creştină a copiilor şi tinerilor. Prima parte, Despre slava deşartă, îi prezintă pe părinţi îngrijindu-se doar de educaţia profesională, care caută să fie împlinită, în cele din urmă, în reputaţie şi-n slavă omenească. Sau, altfel spus, numai datorită slavei deşarte mulţi oameni râvnesc să ajungă cât mai sus, nu pentru că-i cheamă Dumnezeu la acele locuri sau funcţii, şi nici că vor să-şi ajute mai bine aproapele, ci pentru că le place să fie lăudaţi, le place să-i umilească ori să-i înjosească pe alţii, sau să fie slujiţi de alţii4 . Şi astfel visurile deşarte ale părinţilor devin realităţi prin îndreptarea propriilor copii spre acele funcţii, sau visurile părinţilor devin coşmaruri pentru copiii care nu le pot împlini. Iată de ce Sfântul Ioan vede ca o mare cauză a răului din lume tocmai lipsa educaţiei creştine a copiilor, sau goana după slava deşartă a copiilor şi tinerilor molipsită de la propriii părinţi.
Partea a doua, Despre creşterea copiilor, după ce aminteşte situaţia educaţională dezaprobatoare, descrie în termeni pozitivi educaţia creştină a copiilor, trecând pe urmă la prezentarea principiilor şi metodelor de realizare a acesteia. Autorul vorbeşte despre educaţia creştină superioară tuturor celorlalte forme de educaţie5 , pentru că cea din urmă formează atât oameni buni şi morali pentru societate, cât şi „atleţi ai lui Hristos” şi posibili „cetăţeni ai cerului”. Vorbeşte despre educarea trupului şi a sufletului, despre educarea simţurilor exterioare-trupeşti, despre educarea facultăţilor sufleteşti, culminând cu indicaţii în legătură cu căsătoria. Nu există aproape nici o chestiune didactico-pedagogică care să nu fie examinată sau cel puţin amintită aici. Nu degeaba lucrarea este considerată ca prima expunere sistematică despre educaţia creştină şi totodată cartea pedagogică cea mai valoroasă din întreaga literatură patristică a primelor secole6 .
Pr. Vasile POP
1 Arhim. Antonie I. Stylianakis, Principiile psihopedagogice ale Sfinţilor Trei Ierarhi pot fi aplicate şi în zilele noastre, Trad. rom., Gheţu Caroline Raluca, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, p. 9.
2 Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, III, 13, Trad. rom., Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 287.
3 Ibidem, III, 18, p. 309.
4 Ieromonah Teofan Mada, Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008, pp. 44-47.
5 Vezi şi Mitropolitul Athanasie de Lemesos, Arhimandritul Elisei, Ethosul Bisericii, Trad. rom., Nicuşor Deciu, Editura Anestis, Bucureşti, 2016, cap: Educaţia tinerilor în societatea contemporană, pp. 21-32.
6 Ieromonah Teofan Mada, op. cit., pp. 44-55; vezi şi Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II, 1.Trad. rom., Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 172.
