Dragostea faţă de Dumnezeu este dragostea cea mai dintâi,
şi porunca cea mai dintâi,
şi datoria cea mai dintâi.
Nici una nu este mai înainte de ea, nici mai mare decât ea, nici mai sfântă decât aceasta (Mt 22, 36-40).
Dar pe Dumnezeu trebuie să-L iubeşti ca să-L poţi cunoaşte.
Şi trebuie să-L cunoşti, ca să-L poţi iubi cu adevărat (I In 4, 20).
Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie ca fiecare suflet să vină la Hristos.
Numai predarea inimii noastre cu totul lui Hristos ne poate aduce la Dumnezeu,
și ne uneşte cu Dumnezeu.
Această predare lui Hristos este naşterea din nou.
Fără aceasta, nimeni nu poate avea nici împărtăşire cu Dumnezeu adevărată,
şi nu poate avea nici credinţă mântuitoare,
şi nici o luptă biruitoare,
nici o jertfă sfinţitoare.
Căci toate acestea le putem primi numai prin naşterea din nou,
fiindcă acestea sunt roadele Duhului Sfânt.
Iar Duhul Sfânt nu poate aduce roade decât dintr-o viaţă în care a intrat Dumnezeu,
în care sălăşluieşte Hristos,
în care lucrează Duhul Sfânt.
– Ce este naşterea din nou?
– Naşterea din nou este o Taină şi o Minune.
Este o lucrare pe care o face Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, împreună cu Duhul cel Viu al Lui, în sufletul care le primeşte şi le ascultă pe aceste două puteri dumnezeieşti.
Este ca lucrarea pe care o face lumina când se aprinde deodată în întuneric.
Este ca lucrarea pe care o face sămânţa când încolţeşte deodată în pământ.
Este ca lucrarea pe care o face altoiul în clipa când se prinde în viţă.
Este ca puiul când se zămisleşte, căpătând chip şi deodată viaţă, în coaja unui ou.
Este ca fiinţa nouă, care deodată învie şi apoi trăieşte în sânul unei mame.
Este o nouă viaţă. O nouă fire.
Cu alţi ochi. Cu alte căi. Cu alte însuşiri. Cu alt scop. Cu alte roade.
Este ca toate acestea.
Dar este şi mai mult decât toate. Şi mai altceva decât ele.
Dar după cum sămânţa se naşte înlăuntrul brazdei, ajutată de căldura soarelui, tot aşa Cuvântul şi Duhul Sfânt zămislesc în lutul fiinţei noastre trupeşti omul cel nou, după voia lui Dumnezeu, spre rodire şi viaţă veşnică.
Şi după cum altoiul prinde viaţă în viţa unde este pus, schimbându-i tot cursul ei şi toată forma vieţii şi a roadelor ei, tot aşa firea cea nouă a Duhului, pusă de Harul lui Hristos în noi, schimbă şi forma noastră de viaţă şi felul nostru de roade.
După cum pentru viaţa din lumea aceasta trecătoare am avut nevoie de doi părinţi spre a ne naşte, tot aşa şi pentru viaţa din lumea cea veşnică.
Aceşti doi părinţi ai naşterii noastre noi sunt: Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu.
Cuvântul este Adevărul şi El ne dă o minte nouă. O vorbire nouă. O vedere nouă.
Iar Duhul este Dragostea care ne dă o simţire nouă. O inimă nouă. O căldură nouă.
Aceste două însuşiri noi alcătuiesc fiinţa noastră cea nouă.
Această făptură nouă are un chip nou.
Are cuvinte noi. Plăceri şi dorinţe noi. Căi şi roade noi. Cu totul altele decât cele dinainte.
Şi cu totul contrare celor ce le aveam mai înainte din firea noastră cea veche, din starea cea păcătoasă, din viaţa cea de mai înainte, când eram fără de Hristos.
Prima putere de viaţă a naşterii din nou o dă Credinţa. Fără Credinţă este cu neputinţă naşterea din nou (Evr 11, 6).
Credinţa este o împreună-lucrare a noastră cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu noi… Este cea dintâi împreună-lucrare a noastră cu El.
Căci credinţa este şi darul lui Dumnezeu (Ef 2, 8).
Dar este şi lucrarea voinţei noastre (Rom 2, 5-8).
Când darul lui Dumnezeu se uneşte cu voinţa noastră – cum se uneşte sămânţa care vine din afară şi cu mustul care vine din pământ – atunci se naşte firul cel nou, viaţa cea nouă. Când voinţa noastră se împreună cu voia lui Dumnezeu – ca seva care vine de jos, cu mugurul cel de sus – atunci se iveşte fiinţa cea nouă.
Voinţa noastră fără darul lui Dumnezeu este zadarnică.
Dar şi darul lui Dumnezeu fără voinţa noastră poate rămâne fără rod pentru noi.
Tot astfel, cum ar fi sămânţa fără pământ sau pământul fără sămânţă.
Cum ar fi viţa fără altoi sau altoiul fără viţă…
Cum însă din partea lui Dumnezeu nu-i nici o piedică niciodată, pentru că darul dragostei Lui se revarsă necontenit spre fiecare fiinţă omenească şi voia Lui este ca toţi oamenii să fie mântuiţi, toată piedica a venit şi poate să vină numai de la noi.
Dumnezeu vrea ca noi să credem. Numai noi nu vrem. Sau noi n-am vrut.
Dumnezeu vrea ca noi să ne naştem din nou. Numai noi nu vrem. Sau n-am vrut.
Dumnezeu vrea ca noi să fim mântuiţi, iar nu pierduţi.
Să avem viaţa, şi nu osânda veşnică.
Să mergem spre cer, pe calea vieţii, şi nu spre iad, pe calea păcatului.
Numai noi n-am vrut. Sau nu vrem.
Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât pe Singurul Său Fiu, Unul născut, Şi L-a dat, pentru ca orice suflet omenesc să creadă în El, şi, crezând, să aibă viaţa veşnică, iar nu osânda de veci (In 3, 16; Mt 25, 31-46).
Numai că nu orice suflet omenesc vrea să creadă şi să primească Harul acesta mare al lui Dumnezeu. Ci, adeseori, cele mai multe suflete vor să nu creadă. Şi să nu primească. O, ce mare păcat este neprimirea Harului!
De aceea, orice suflet omenesc rămâne singur răspunzător în faţa Judecăţii lui Dumnezeu şi în faţa morţii sale veşnice, pentru alegerea pe care şi-o face singur.
Pentru calea pe care o ia singur.
Pentru soarta pe care şi-o croieşte singur.
Scumpa noastră soră, opreşte-te aici!
Este marele hotar şi marea răscruce de la care mai departe iei ori calea vieţii, ori calea morţii.
Marea clipă din care iei hotărârea: ori să crezi, ori să nu crezi.
Vrei să-ţi mântuieşti sufletul tău, familia ta, viaţa ta?
Ascultă voia lui Dumnezeu şi crede!
Crede în Hristos!
Crede în Evanghelie!
Crede în viaţa veşnică!
Şi naşte-te din nou!
Uneşte-te cu Hristos, predându-te Lui!
Şi juruindu-te Lui pe totdeauna.
Aceasta să o faci chiar acum!
La orice vârstă ai fi, fie că eşti fetiţă, fie fecioară, fie logodnică, fie soţie, fie mamă, fie văduvă, fie bunică…
Căci mâine nu vei mai fi nimic din toate acestea, ci numai un suflet care va sta înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Ori mântuit, prin credinţă.
Ori pierdut, fără ea.
Dar mântuieşte-te, ascultându-L acum!
Slavă veşnică Ţie, Cuvânt şi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, prin Care cu toţii căpătăm viaţă şi lumină!
Prin Care cu toţii căpătăm credinţă şi mântuire.
Şi prin Care vom căpăta cu toţii înfierea şi slava.
Slavă Ţie, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, Iisus Hristos, Învierea noastră!
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Viaţa noastră!
Slavă Tatălui nostru Sfânt şi Bun, Care ne-a dăruit nouă marea Sa iubire, ca noi, primind aceste mari Daruri Cereşti, să ne naştem din nou prin puterea Lui, spre un rod mântuitor şi fericit.
Sfânt şi Bun Tatăl nostru Ceresc, Te rugăm uneşte toate sufletele noastre cu Cuvântul şi cu Duhul Sfânt!
Pentru ca fiecare să trăim viaţa cea nouă.
Cu roadele cele noi.
Fără de care nimeni nu va moşteni Împărăţia Ta.
Amin.
Traian Dorz, din ”Scumpele noastre surori”, pag. 39-43
