Cuvântul 11 / Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele […]
Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare câţi doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atâtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sârguim. Dumnezeu ştie cât mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putând să ne mântuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cât sunt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare întemeiat. […] Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să câştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetându-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce suntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta până seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi nu cumva am zis vreun cuvânt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcând ceva şi l-am osândit sau m-am scârbit de el sau l-am grăit de rău?
[…] Dar să venim iarăşi la cuvântul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gândul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsând slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sârgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin câte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stârpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încât (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre sfinţi.
[…] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cât de mică, aceea singură îl poate osândi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricând va vrea, merge vânătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mâinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugându-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sârguim a ne pocăi îndată, să o părăsim şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzând cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mână de ajutor şi va face milă şi cu noi. […]
Cuvântul 12 / Pentru frica de muncile cele viitoare […]
Deci acum vă zic şi vouă, fraţilor, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întâmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să se odihnească: pentru că sunt unii care aşa de mult se întristează la scârbele ce li se întâmplă încât se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară, numai să scape. 8
Şi pătimesc aceasta nu din altă pricină, decât numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi înfricoşată are sufletul când iese din trup. Iar a fi pedepsiţi în această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi, neştiind cele mai înfricoşate, vedem aceste ce se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un bătrân, zicând: „Părinte, pentru ce sufletul meu doreşte moarte?”. Şi-i zise lui bătrânul: „Pentru ca să scape de mâhniri de aici, neştiind că scârba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decât aceasta de aici”. Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrân: „Stăpâne, care să fie pricina că mă cuprinde trândăvia şezând în chilia mea?”. Şi-i zise lui bătrânul: „Pentru că n-ai gustat până acum încă nici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, încât până la gât să fii cuprins de ei, ai face mare sârguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trândăviei”. Aşa de mult erau îngrijoraţi bătrânii pentru mântuirea lor, iar noi dormind voim să ne mântuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scârbele ce ni se întâmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a învrednicit a fi pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată.
[…] Şi toţi părinţii zic că fiecare patimă se naşte din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne îndrepta prin pocăinţă şi plângere. Şi apoi să începi a semăna sămânţa bună, adică lucrarea faptelor celor bune.
[…] Drept aceea, tot cel ce voieşte să se mântuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine”. Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strâmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să câştige şi înfrânarea. De este mânios, nu numai să contenească mânia, ci să dobândească şi blândeţe; de se mândreşte, nu numai să nu se mai mândrească, ci să se şi smerească. Aceasta însemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Căci oricărei patimi rele se împotriveşte o faptă bună: mândriei – smerenia; lăcomiei – înfrânarea poftei; osândirii – răbdarea; mâniei – blândeţea; urâciunii – dragostea. Asemenea şi celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţând faptele cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu.
[…] Aşa şi omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se întâmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l înşeală sau cu îndreptare, sau cu mândrie, sau aducându-i gânduri de necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face cu un gând rău; căci se întâmplă câteodată că şi numai un gând rău de-l va primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoieşte să se mântuiască nu trebuie să fie fără de grijă până la moarte. […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
