1. Îmi aduc aminte de prima noastră cunoştinţă. Şi de toată istoria vieţii mele şi a iubirii noastre de până atunci.
2. Ce tare fusese patul de fier gol pe care zăceam înainte de Tine, în noaptea neîntreruptă a atâtor ani, până ce mi-a sosit dimineaţa Ta, Soarele meu!
3. Cât aş mai fi dormit eu oare acolo, în mizeria neştiinţei mele, dacă n-ai fi venit Tu să mă trezeşti?
4. Eu nu avusesem până atunci nici trecut, nici amintiri. Şi nici nu mă gândisem la un viitor…
5. Ştiu doar că a fost o noapte cumplit de lungă şi de grea şi că nu m-am trezit decât atunci când Ţi-am auzit glasul, strigându-mă pe nume.
6. Unde fuseseşi Tu oare, că parcă niciodată nu Te văzusem până în clipa aceea?
7. Ce putere a fost oare în cele trei cuvinte pe care mi le-ai spus Tu atunci, că ele au adus dintr-o dată atâta lumină necunoscută în mine?
8. Atâta lumină, încât, în mijlocul tuturor celor ce m-au înconjurau atunci, nu Te-am mai văzut, dintr-o dată, decât pe Tine.
9. Fusese o noapte şi era o dimineaţă:
Ziua întâi… a vieţii iubirii mele!
10. Câtă vreme vorbiseşi altora, eu nici nu Te auzisem;
urechea mea s-a trezit doar în clipa când Tu ai strigat numele meu.
11. Până vorbiseşi tuturor, îmi erai ca pentru toţi, al tuturora.
Când mi-ai vorbit mie, mi-ai devenit dintr-o dată numai al meu!
12. Doar trei cuvinte! Dar acele trei cuvinte au făcut minunea. Ele au însemnat pentru mine: lumina, viaţa, iubirea.
13. Ele mi-au făcut dintr-o dată un fel de soare şi m-au înălţat într-un fel de cer…
14. Unde erau oare aceste trei dumnezeieşti minuni ale mele înainte de a mi le da Tu?
15. Fuseseră oare în adâncul meu şi se treziseră abia în clipa auzirii cuvintelor Tale, ori eu nu le avusesem niciodată, ci erau în Tine şi Tu mi le-ai născut doar când cele trei cuvinte ale Tale s-au împreunat cu inima mea?
16. Apoi a fost iarăşi o seară şi s-a făcut iarăşi noapte…
A doua!
17. Un zid de întuneric gros s-a lăsat iarăşi, dintr-o dată, aşezându-se între noi şi învăluindu-mă rece şi amar într-o altă singurătate.
18. Apoi zidul acesta s-a făcut tot mai rece, mai gros şi mai amar, căci mâinile pe care le iubisem cel mai mult şi le sărutasem cel mai cu drag luptau cel mai harnic să-l înalţe şi să-l îngroaşe între noi, cât puteau mai repede şi mai tare.
19. …Dar eu acum aveam un trecut şi aveam o amintire.
Acum întunericul era numai în afara mea – nu şi înăuntrul meu.
20. Înăuntrul meu ardea acum nemuritoarea lumină a celor trei cuvinte ale Tale şi a celor trei minuni născute în mine, care îmi dăduseră o fiinţă cerească.
21. Cu ele mă legaseşi de Tine în aşa fel încât să nu mă mai pot nici eu – şi nici vreo altă putere – dezlega de Tine, niciodată,
Iisuse…
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
