Când, în aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…
Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într‑un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai”
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător…
După citirea acestei scrieri, mi-am dat şi mai bine seama pentru ce trebuie să mai fie o dată o judecată, cea finală.
La sfârşitul vieţii sale, fiecare om merge în slava veşnică sau în ocara şi ruşinea veşnică, după felul cum a trăit faţă de Dumnezeu. Atunci s-ar părea că totul s-a sfârşit, potrivit dreptăţii, cu judecata aceasta personală, omul ducându‑se acolo unde şi-a ales de aici din lume, prin faptele pe care le-a săvârşit. Şi după cuvintele pe care le-a spus. Precum a zis chiar Mântuitorul cu gura Lui sfântă: Cei păcătoşi vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi, în viaţa veşnică (Mat. 25, 46). Sau: „…În ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor (…) din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mat. 12, 36-37).
Dar numai judecata personală şi particulară de la ceasul morţii încă nu-i de ajuns. Cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca sufletul său. Cuvântul său şi faptele sale rămân în urma lui, îndemn spre bine sau spre rău… iar aceste îndemnuri vor duce la slava ori la ruşinea veşnică mereu şi mereu pe alţii şi pe alţii, până la sfârşit.
Numai la Marea Înviere şi Marea Judecată a tuturor se va vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în viaţă fiecare dintre noi nu numai în timpul zilelor noastre, ci şi după moartea trupului nostru, prin scrisul nostru, prin vorbirile noastre, prin faptele şi pilda pe care le-am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire şi pe câţi i-am împins la pierzare veşnică…
Eu sunt încredinţat că acest Voltaire este acum în osânda veşnică şi, dacă ar mai putea, de acolo ar striga tuturor cititorilor lui, ca bogatul nemilostiv, să se întoarcă şi să creadă în Dumnezeu, spre a nu mai ajunge nimeni acolo unde este el…
Acum însă nu mai poate. Acum suferă, chinuindu-se acolo, urmările necredinţei lui. Şi, pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, cred că şi sufletul lui se adânceşte acolo, în aceeaşi măsură, în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce-a făcut şi a spus el când trăia pe pământ.
În ziua Judecăţii atât omul, cât şi opera sa vor merge în faţa Marelui Judecător Drept şi Atotştiutor. Atunci se vor descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, faptele şi urmările faptelor fiecăruia dintre oameni.
Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Evangheliei cât bine au făcut ei, prin cuvântul şi prin scrisul lor, tuturor generaţiilor care i-au urmat până la sfârşit.
Atunci vor vedea şi scriitorii sau educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii, care i-a crezut şi i-a urmat, prin necredinţa lor.
De aceea trebuie să mai fie o judecată!
Numai atunci când se va pune un capăt tuturor relelor se va putea face totalul faptelor fiecăruia. Şi i se va putea da pe cât şi-a strâns.
Din aceste frământări au ieşit strofele despre care am scris mai înainte:
O OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI
O om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă! Vorba ta,
mergând din gură în gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt! Cuvântul scris
e-un leac sau o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Spui o cântare! Viersul tău
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrău,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.
Arăţi o cale! Calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
Trăieşti o viaţă! Viaţa ta
e una, numai una,
oricum ţi-ar fi, tu nu uita:
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericire-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…
O om, ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!… Fii credincios,
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos!
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seamă!…
Îndată ce au aflat de trimiterea mea cu D. O. aici în Bărăgan, fraţi scumpi şi surori neuitate din toată ţara s-au perindat pe la mine duminică de duminică…
Printre cei dintâi au fost tot cei de la Arad, de la Simeria, de la Laz, de la Beiuş… Apoi, pe măsură ce aflau, mulţi alţii, din Moldova, Bucovina, Ardeal…
Dar cei care m-au căutat aproape în fiecare duminică, îngrijind cum nu se poate mai iubitor de toate trebuinţele mele, au fost fratele Sergiu şi sora Alice din Bucureşti. Prin ei am aflat mai pe larg multe despre mersul Lucrării din ţară şi din Bucureşti. Despre adunări şi despre fraţi. Tot timpul acelor doi ani cât am stat în D. O., aceste două suflete statornice m-au înviorat şi ajutat nespus de mult cu dragostea şi încurajările lor.
În acele locuri şi în acele zile s-a închegat statornic părtăşia şi prietenia mea deosebită cu fratele Sergiu. Acolo am cunoscut marea valoare şi sinceritate a sufletului său hotărât şi statornic pe calea şi învăţătura Oastei Domnului.
Acolo mi-a istorisit el despre naşterea lui din nou în Lucrarea Oastei. Despre transformarea totală pe care a făcut-o în viaţa lui harul lui Dumnezeu, pe care l-a cunoscut prin această Lucrare când a rupt-o deplin cu felul lui de viaţă din trecut şi s-a alipit total de Hristos.
Acolo am făcut noi unele dintre cele mai frumoase şi avântate planuri de lucru pentru Lucrarea Domnului… Acolo am descoperit eu în el nu numai un intelectual format, ci şi un credincios de cea mai frumoasă înălţime duhovnicească. Singurul dintre cărturarii Oastei care avea nu numai unele dintre cele mai sănătoase vederi, dar şi o viguroasă şi entuziastă voinţă pentru realizarea lor.
Acolo am început să am o bucuroasă încredere în el şi să doresc fierbinte ca acest suflet inteligent să aibă un rol tot mai puternic în desfăşurarea lucrurilor din Frăţietatea noastră. Lipsa lui de experienţă era compensată de cuminţenia unei bucuroase ascultări frăţeşti.
Când i se arăta că uneori merge prea departe, înţelegea cu uşurinţă şi revenea cu bucuroasă grabă la limita înţeleaptă a lucrurilor. Sinceritatea sufletului său, smerenia duhului şi limpezimea minţii, apoi entuziasmul şi râvna tinereţii sale ni-l făceau pe Sergiu mai deosebit dintre toţi ceilalţi tineri.
Când începea să-şi înşire planurile sale avântate şi fericite pentru viitorul Lucrării Oastei, îl lăsam să se înflăcăreze până la gradul cel mai înalt… Cu câtă convingere spunea el atunci că toate acestea sunt nu numai cu putinţă, dar şi chiar cu uşurinţă de realizat! Auzindu-l, mă bucuram din toată inima de el şi nu mă mai îndoiam deloc atunci că, pentru o astfel de credinţă, va fi cu putinţă tot ce spunea el.
După mulţi ani şi după multe încercări, iată că credinţa lui cea tare a biruit. El şi-a văzut cu ochii împlinirea multora dintre planurile făcute atunci. Deşi la vremea aceea planurile lui păreau doar nişte visuri frumoase, dar fără putinţă de împlinit vreodată pe pământ.
Aceasta este încă o dovadă că fiecare ne primim de la Dumnezeu, chiar şi astăzi, tot după credinţa noastră. Cine crede mult primeşte mult. Cine crede puţin primeşte puţin. Cine nu crede nimic nu primeşte nimic. Dar iată că cine poate crede totul primeşte totul.
Fiindcă lui Dumnezeu nu numai că nu-I este greu a-Şi împlini oricare din făgăduinţele Sale, dar chiar are cea mai mare bucurie când vede pe cineva care poate crede şi poate aştepta de la El chiar imposibilul. Pentru ca să-i arate aceluia că Lui Îi este cu putinţă până şi acest imposibil.
Noi trebuie să luptăm de-a lungul mântuirii noastre să ne creştem o credinţă tot mai mare. Şi, pe măsură ce Dumnezeu ne răspunde cu minuni mai mari, să-I cerem şi mai mari. Să nu considerăm niciodată că bunătatea Lui a ajuns la capăt şi că pentru puterea Lui există o margine după care încă ceva ar fi cu neputinţă.
Puneţi-Mă la încercare – spune Domnul şi azi, ca în vechime (Maleahi 3, 10). Şi veţi vedea.
Când L-am pus, având o credinţă îndestulătoare pentru asta, am văzut. Dar prea puţini dintre noi am ajuns să-L încercăm în felul acesta pe Dumnezeu… Şi astfel prea mulţi rămânem fără revărsarea binecuvântărilor Lui îmbelşugate. Zăgazurile acestor binecuvântări rămân închise, păstrate doar credinţelor mari. Noi abia ne bucurăm de picăturile lor, vrednice de credinţa noastră mică.
Adevărata credinţă în Hristos nu este o aşteptare pasivă, ci una activă… Chemându-L pe Dumnezeu, trebuie să ştii să ieşi cât mai departe în întâmpinarea Lui. Şi în braţe cu o măsură cât mai mare, în care să primeşti harul Său.
Magii şi păstorii n-au aşteptat să vină Hristos la ei, ci s-au dus ei la El. Irod, care a aşteptat acasă fără să facă nici un efort, nu L-a aflat niciodată.
Desigur, alergarea în întâmpinarea lui Dumnezeu cere multă osteneală şi înfrângerea multor piedici, dar orice alergător adevărat şi statornic va avea la urmă răsplata alergării sale în ajungerea marelui său scop… Nu trebuie să pierzi niciodată din vedere steaua conducătoare, nădejdea ajungerii scopului pe care ţi l-ai propus.
Dacă Mântuitorul n-ar fi fost cu putinţă de găsit, nu s-ar fi arătat steaua Lui. Dacă n-ar fi fost cu putinţă de realizat planurile noastre frumoase pentru Hristos, nu ne-ar fi răsărit nădejdea care ne însufleţea pentru ele.
Dar dacă Dumnezeu ni le-a pus în inimi, înseamnă că El doreşte ca noi să avem o credinţă pe măsura atingerii Ţintei noastre. Atunci Dumnezeu ne va dărui atingerea acestei Ţinte nu coborând-o pe ea la noi, ci înălţându-ne pe noi la ea.
Traian Dorz, din ”Istoria unei jertfe” vol. 3 cap. 6
