Domnul nostru Iisus Hristos, vestind Evanghelia mântuirii pentru care a venit în lumea noastră, vorbind oamenilor care Îl ascultau, le-a spus multe pilde şi asemănări din care ei să poată înţelege mai bine şi mai uşor Vestea cea Mare şi Bună pe care le-o aducea El de la Tatăl Ceresc – şi anume că Domnul Dumnezeu, Care a făcut lumea întreagă şi ne-a făcut şi pe noi, ne iubeşte şi vrea să ne întoarcă de pe calea cea rea la El, la mântuirea şi fericirea umblării şi ascultării de Voia şi de Cuvântul Lui. Căci omenirea toată este ca un fiu pierdut care a plecat de acasă şi trăieşte departe de Tatăl Ceresc.
Astfel, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit tuturor oamenilor numai despre marea dragoste a Tatălui Ceresc, Care atât de mult a iubit lumea, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. De aceea, El cheamă pe fiecare om şi-l sfătuieşte, din copilăria şi din tinereţea lui, să-I asculte învăţătura şi să nu se depărteze de ea, pentru că numai prin aceasta omul poate să fie mântuit. Iar dacă, prin înşelăciunea ispitei şi a păcatului, omul s-a depărtat de Dumnezeu şi de Casa Lui cea Sfântă, El îl cheamă şi îl aşteaptă să se întoarcă iarăşi. Domnul Iisus spunea că nu este o mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu ca de un păcătos care se întoarce; căruia îi pare rău de păcatele şi de neascultările sale din trecut şi se întoarce acum pentru totdeauna la Domnul, punând legământ sfânt să nu mai facă răul niciodată, ci să fie pe totdeauna un copil ascultător şi împlinitor al voii Tatălui Ceresc.
Aşa a spus odată Domnul Iisus pilda cu fiul cel pierdut. Altă dată, cu oaia cea pierdută. Apoi cu bănuţul cel pierdut… Fiecare din aceste pilde frumoase conţine marele adevăr că dragostea Tatălui nostru din Cer ne caută şi ne doreşte mântuirea sufletului nostru. Ce mişcătoare este această căutare şi chemare cerească şi cât de multe suflete pierdute, care au ascultat-o, s-au întors de pe căile lor pierdute, ajungând fericite în Casa şi-n dragostea lui Dumnezeu!
Aşa a spus odată Domnul Iisus pilda cu fiul cel pierdut, despre care scrie Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 15. Nu este, poate, în lumea întreagă o istorisire atât de duioasă şi iubitoare ca pilda aceasta în care se arată nu numai uşurătatea şi vinovăţia omului care părăseşte pe Dumnezeu şi ascultarea de El – şi nefericirea în care ajunge fiul neascultător care face aşa – dar, mai ales, mila şi dragostea Tatălui Ceresc care nu încetează să-l cheme înapoi şi să-l aştepte, apoi să-l primească iarăşi pe fiul cel pierdut care se întoarce.
Însă totdeauna când vorbea Mântuitorul nostru Iisus Hristos despre aceste lucruri, nişte oameni răi, numiţi farisei, care erau şi ei pe acolo, cârteau contra Domnului şi se ridicau contra Lui cu ură, căutând să-i îndepărteze pe oameni, ca să nu creadă şi să nu asculte cuvintele lui Dumnezeu. Pentru că ei doreau ca oamenii să vină la ei şi să caute mântuirea, şi nu la Domnul Iisus. Dar ei puneau biruri şi sarcini grele pe oamenii care doreau să se apropie de Dumnezeu prin ei; pe când Mântuitorul nu punea nici o sarcină pe nimeni, ci îi chema cu dragoste, făgăduindu-le mântuirea, numai dacă veneau cu lacrimi de pocăinţă şi se hotărau cu smerenie să nu mai păcătuiască. Fariseii, împotrivitori şi vrăjmaşi, Îl urau pe Mântuitorul Iisus şi căutau în toate felurile să-I facă orice rău, căci prin mântuirea pe care o aducea El fără nici o plată ei îşi pierdeau câştigurile lor. Până la urmă, fariseii au hotărât să-L omoare pe Domnul Iisus – lucru care l-au şi făcut –, căci aşa rânduise Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Dar Domnul Iisus a biruit în lupta cu duhul cel rău. Şi dragostea lui Dumnezeu a rămas în lume, pentru a chema şi a mântui pe cei păcătoşi care se întorc la El.
Tot timpul cât Domnul Iisus a fost pe pământ şi a propovăduit voia Tatălui Ceresc, El n-a încetat să cheme şi să primească pe orice suflet, din păcat, spre mântuire. Felul Lui plin de bunătate şi de iubire cucerea mulţimile şi îi făcea pe mulţi oameni să lase calea cea rea şi să se hotărască la o viaţă nouă. Mai ales pilda cu fiul cel pierdut i-a întors pe foarte mulţi, nu numai din timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, ci şi de atunci şi până astăzi. Căci nimic nu poate fi mai duios şi mai mişcător ca dragostea şi bunătatea arătate faţă de fiul cel care fusese pierdut şi s-a aflat, fusese rătăcit şi s-a întors, fusese mort şi a înviat.
În această pildă este arătată cum nu se poate mai limpede şi taina naşterii din nou, adică acea lucrare dumnezeiască ce se petrece în fiinţa omului când el primeşte Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu în inima lui şi le urmează. Cum el devine un om nou, cu o inimă nouă, cu o minte nouă, cu o viaţă şi cu o purtare cu totul noi faţă de cele ce fuseseră înainte. Şi abia când ajunge în felul acesta, ca un mort faţă de lume şi ca un viu faţă de Dumnezeu, numai atunci omul devine cu adevărat un fiu al Tatălui Ceresc, izbăvit şi mântuit din pierzarea păcatului în care fusese.
După cum am spus mai sus, pilda cu fiul cel pierdut – rămasă după Mântuitorul – a mai întors la Dumnezeu foarte multe suflete şi va mai întoarce încă pe mulţi. Căci de nimic nu are mai mare nevoie, pe lumea asta, un suflet pierdut, decât de dragostea şi de iertarea care să-l salveze din osânda şi mizeria în care l-au dus păcatul şi diavolul de care s-a lăsat ispitit. Şi după cum nu se poate o prăbuşire mai mare ca a celui căzut, tot aşa nu este nici o bucurie mai mare ca a celui care se vede izbăvit dintr-o astfel de prăbuşire şi cădere. Desigur că fiecare dintre cei care s-au întors la Dumnezeu dintr-o astfel de stare pierdută îşi are istorisirea sa. Şi a fiecăruia este frumoasă şi plină de învăţăminte mângâietoare. Pentru bucuria noastră duhovnicească, iată, vom spune aici o astfel de istorisire despre felul cum încă un fiu pierdut s-a întors acasă.
Se spune deci că într-un orăşel erau nişte părinţi credincioşi care aveau un singur fiu. Părinţii săi îl iubeau foarte mult, ca acolo unde este numai un copil, şi căutau cu tot dinadinsul ca el să aibă de toate din belşug, să nu ducă lipsă de nimic.
După ce a crescut mai mare, în loc să-l pună la muncă, munceau ei şi pentru el, căutând să-l scutească de la orice greu. Astfel copilul s-a învăţat un leneş şi un risipitor. Părinţii, văzând aceasta, au început să caute să-l îndrepte, îndemnându-l să facă şi el ce poate în casa lor. Îl îndemnau să citească Biblia, să se roage, să meargă la biserică şi la adunarea frăţească…
Dar fiul, care începuse rău, nu voia cu nici un chip s-o ia pe calea cea bună. Se prefăcea când bolnav, când ocupat cu altceva, numai să nu facă ce-i ziceau părinţii.
Când scăpa de sub ochii lor, se ascundea şi se ducea cu prietenii răi la lucruri rele. Când venea acasă minţea, ca să nu spună pe unde a fost. De multe ori, părinţii, necăjiţi şi îndureraţi, a trebuit să-l mustre şi să-l certe cu asprime, dar fără nici un folos. Acum se făcuse mare, dar cu cât creştea, cu atât se făcea şi mai rău.
Odată, venind târziu acasă şi părinţii primindu-l cu asprime, tânărul s-a înfuriat peste măsură şi l-a lovit pe tatăl său, apoi a izbit-o de perete pe mama sa şi, luându-şi ce a apucat din casă, a ieşit trântind uşa de pereţi şi strigând:
– Mă duc din casa asta blestemată şi n-am să mai vin niciodată înapoi! M-am săturat de teroare, vreau să trăiesc liber şi fericit, cum îmi place mie, în lumea liberă! Să fac ce vreau eu, nu ce vor alţii! Nu vreau să mai fiu obligat să tot stau în genunchi, ca la biserică, să tot cânt la psalmi, ca la mănăstire, să tot postesc ca moşnegii şi să nu ştiu decât despre Dumnezeu! Sunt tânăr, am drept şi eu la distracţii şi să-mi trăiesc viaţa cum vreau eu, nu cum vor cei proşti şi înapoiaţi, care nu ştiu decât muncă, muncă… şi muncă!…
Şi mergea grăbit şi bombănind pe stradă către gară, să ia primul tren spre lumea lui liberă, fără să se mai uite înapoi. Vecinii se uitau după el clătinând din cap:
– Sărmanul de el, rău o să mai ajungă!
Şi aşa s-a şi întâmplat nu peste multă vreme. Banii cu care plecase de acasă se terminară în curând, iar când s-au dus banii, s-au dus şi prietenii şi prietenia lor. De muncit nici nu învăţase să muncească, dar nici nu-i plăcea să înveţe. Unde ar fi vrut să facă ceva, nu ştia. Unde ar fi ştiut, nu voia, fiindcă-i era şi ruşine, şi-i părea greu. Astfel a ajuns să fure, iar după aceea, fiind prins, a fost bătut şi băgat la închisoare pe doi ani.
La închisoare a cunoscut condiţiile cele grele de acolo: foame, bătaie, frig, mizerie, păduchi, boală…
Când a scăpat din închisoare, i-a fost şi mai greu, căci toată lumea îl ocolea şi-l alunga, temându-se şi scârbindu-se de el. În această nefericită stare, flămând, bolnav, istovit şi zdrenţăros, şi-a adus şi mai amar aminte de casa tatălui său şi de toate amintirile fericite ale vieţii pe care şi-o trăise el cândva acolo. I se părea că trecuseră zeci de ani de atunci – şi i se rupea inima de durere şi de ruşine. De durere pentru ceea ce a făcut; şi de ruşine pentru ceea ce a ajuns. O, cum îi ardeau acum părerile de rău inima! Şi cum îi ardeau lacrimile faţa! Cu ce dor fierbinte dorea el acum după casa lui şi după neuitaţii părinţi! După dragostea mamei lui şi după bunătatea tatălui său! „Dar cum să mai îndrăznesc să mă mai şi apropii acolo? gândea el, după tot ce am făcut? Şi, mai ales, după felul neiertat în care m-am purtat la despărţirea mea de ei şi la plecarea mea de acasă”.
Totuşi, după trei ani de mizerie amară şi de prăbuşire ruşinoasă, suferinţele şi dorul de casă l-au doborât.
„Fie ce va fi – îşi zise el într-o zi – nu mai pot! N-am decât două căi: ori să mă întorc acasă, ori să mă arunc în mare. Dar mai întâi voi căuta să merg acasă. Dar cum să mă apropii? Dar dacă totuşi părinţii mei nu m-au putut ierta şi nici nu vor crede că mie îmi pare rău din tot sufletul de purtarea mea – şi că sunt hotărât să mă îndrept pe totdeauna? Dar dacă nici nu vor vrea să-mi deschidă poarta? Ce am să fac apoi, căci nu-mi rămâne decât moartea cea mai urâtă şi mai ruşinoasă?
Cum aş putea oare să aflu ce mai gândeşte acum tatăl meu despre mine? Cum aş putea să ştiu dacă m-ar primi când m-aş întoarce acasă?”
Pe când se frământa şi se chinuia cu aceste gânduri şi întrebări, tânărul nenorocit se întâlni cu unul dintre vecinii părinţilor săi. Omul fusese după treburi în acel oraş îndepărtat, iar acum se întorcea acasă.
Cu toată ruşinea stării sale de cerşetor zdrenţăros, slab şi nespălat, bietul fiu pierdut se apropie de fostul lui vecin şi, cu glasul înecat de lacrimi, îi zise:
– Vecine dragă, iartă-mă de starea în care mă vezi! Cred totuşi că mă recunoşti cine sunt, chiar dacă acum arăt atât de murdar şi de prăpădit, nu curat şi frumos cum eram înainte de a pleca de acasă. Am ajuns nenorocit de tot, aşa cum mă vezi! Nu mai am decât să vin acasă ori să mă arunc în mare! Am fost un nebun, dar acum m-am schimbat cu totul! Aş veni acasă, dar nu-mi vine să cred că tatăl meu m-a iertat pentru tot răul mare pe care i l-am făcut. Totuşi aş mai face o încercare: dacă nu mă va primi, nu-mi mai rămâne decât moartea! Şi asta chiar acum, în trei zile!
Deci te rog, îndată cum ajungi acasă, du-te la părinţii mei şi spune-le că-i rog din tot sufletul meu să mă ierte şi să mă primească înapoi în casa şi-n dragostea lor!… Spune-le că sunt hotărât să fiu un om nou şi că m-am schimbat cu totul, aşa cum au dorit ei să fiu când se rugau plângând pentru mine! Dumnezeu m-a pedepsit pentru fărădelegile mele, dar nu m-a lepădat, ci mi-a primit lacrimile şi pocăinţa mea. Dacă mă vor primi şi părinţii mei tot aşa, atunci eu sunt salvat! Dar dacă ei nu mă vor ierta şi nu mă vor primi, eu sunt pierdut.
Ca să aflu răspunsul lor, eu voi merge peste trei zile, duminică dimineaţa, spre mare, cu trenul care trece prin spatele grădinii noastre la ora zece.
Dacă tata mă iartă şi mă primeşte acasă, spune-i să lege în cireşul de la marginea grădinii o batistă albă. Eu voi fi la fereastra vagonului; acum este iarnă, pomii sunt goi; şi voi vedea de departe batista albă din cireş şi voi coborî la gară, ca să vin acasă. Iar dacă nu voi vedea în cireşul nostru semnul iertării sale, voi continua drumul spre mare şi spre moarte. N‑am altceva de făcut! Mi se rupe inima din mine când mă gândesc că s-ar putea să nu-mi mai văd niciodată părinţii cărora le-am făcut atâta ruşine şi durere şi casa mea în care m‑am purtat atât de rău!…
Şi bietul copil nu mai putea plângând.
Vecinului i se făcu o milă adâncă de el şi căută să-l îmbărbăteze, spunându-i că părinţii lui îl iubesc şi îl doresc nespus de mult. Că el a văzut cum tatăl iese adesea în poartă şi se uită lung, cu mâna streaşină la ochi, să vadă dacă nu cumva fiul său se întoarce iarăşi acasă. Că seara aşteaptă până nu se mai vede, iar dimineaţa este cel dintâi la fereastră ori la poartă, aşteptând.
– Ai încredere în dragostea tatălui tău, îi zise vecinul! Duminică dimineaţa, când vei veni, o vei vedea…
Omul cu vestea, îndată ce a ajuns în oraşul lui, s-a dus întins la casa părinţilor tânărului, spunându-le vestea cea mare, că fiul lor le cere iertare şi că vrea să vină acasă. Iar ei, dacă vor să-l primească şi să-l ierte, să pună îndată o batistă albă în cireşul lor de la marginea grădinii, ca el, trecând duminică dimineaţa cu trenul, să vadă semnul şi să îndrăznească.
Îndată, tatăl şi mama au strâns toate cearşafurile albe din casă şi au început să rupă fâşii mari, batiste albe, multe, multe, şi să le atârne în toate crengile cireşului din capătul grădinii pe lângă care va trece trenul cu fiul lor dorit.
Astfel, în duminica viitoare, când, la ora zece, trebuia să treacă trenul cu fiul lor spre mare, în cireşul din marginea grădinii străluceau, în soarele dimineţii, zeci de batiste albe…
Pe toate crengile cireşului, de jos până sus, fluturau sărbătoreşte semnele iertării şi dragostei părinteşti pentru primirea fiului pierdut.
Fiului – care se întorcea şi care, de departe, aştepta la geamul deschis, privind să vadă semnul din cireş – nu-i venea să creadă ochilor ceea ce vedea. Cireşul cunoscut, din grădina casei părinţilor lui, părea cu totul înflorit, acum, în plină iarnă… ca în dimineţile de Paşti din copilăria lui fericită.
Iar sub ramurile cireşului înflorit el îi văzu pe amândoi părinţii săi între vecinii şi rudeniile lor, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu flori în mâini şi cu ochii înlăcrimaţi, făcând, spre fereastra vagonului – la care plângea de bucurie fiul lor cel mult dorit – cele mai îmbietoare şi fericite semne de dragoste şi de chemare…
În faţa casei, cel dintâi care îl aştepta era tatăl său, apoi mama sa, cu ceilalţi. Amândoi părinţi i-au căzut pe grumaz şi l-au acoperit cu sărutări şi cu lacrimi.
Bietul fiu, care fusese la un pas de moartea cea mai amară şi mai ruşinoasă, nu ştia ce să mai facă şi cum să-şi arate şi căinţa pentru cele trecute, şi bucuria pentru cele de acum. Cu faţa scăldată în lacrimi şi cu glasul înecat de plâns, nu ştia cu ce cuvinte să-şi mai ceară iertare şi să mulţumească pentru dragostea şi primirea părintească. În înfăţişarea lui nenorocită se vedea toată mizeria şi sărăcia în care trăise, iar el găsea că este drept să sufere această ruşine, pentru a ispăşi marele păcat al neascultării sale faţă de părinţii săi.
Dar pe părinţi i-a izbit atât de dureros această stare umilitoare şi ruşinoasă, că au poruncit cu toată graba să fie spălat, îngrijit şi îmbrăcat în veşminte noi şi frumoase, cum se cuvine unui fiu iubit şi binecuvântat.
După aceasta, au intrat cu toţii în odaia de sus, largă şi primitoare, pregătită pentru o masă şi petrecere sărbătorească.
Fiul născut din nou a fost aşezat la masă, între cei doi părinţi fericiţi de marea minune ce s-a petrecut cu fiul lor.
La un semn al tatălui s-au ridicat cu toţii în picioare, iar el, cu glasul tremurător şi cu ochii înlăcrimaţi, a ridicat spre cer o fierbinte rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că El a făcut să vină şi acest moment fericit când fiul lor care fusese pierdut a venit iarăşi acasă, fiind născut din nou şi salvat pentru totdeauna din păcatul în care căzuse…
După rugăciunea tatălui, s-a făcut o mare tăcere. Bucuria cea mare a tuturor era atât de cerească!
În această stare, fiul s-a prăbuşit în genunchi şi, cu mâinile şi faţa spre cer, a început să se roage printre sughiţuri de plâns:
– În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se Voia Ta precum în Cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte pe noi de cel rău, că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava, acum şi-n vecii vecilor. Amin!…
Îţi mulţumesc din toată inima mea, Doamne, pentru dragostea cea mare cu care m-ai iubit şi m-ai iertat Tu şi ai făcut să mă iubească şi să mă ierte şi părinţii mei!
Mulţumesc, Doamne Iisuse, pentru suferinţele Tale şi mulţumesc părinţilor mei pentru suferinţele lor – căci prin aceasta am fost salvat de la moartea sufletească şi de la cea trupească!
Acum, drept recunoştinţă pentru această salvare a mea, pun înaintea Ta şi înaintea lor un legământ sfânt şi veşnic, să devin din această clipă un fiu ascultător şi un rob supus şi împlinitor în totul al voii Tale, Doamne, şi al voii părinţilor mei.
Te rog, ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, ca să-mi împlinesc până la moarte, cu recunoştinţă şi supunere, acest legământ fericit, pentru ca să pot fi vrednic de dragostea Ta şi de dragostea celor care m-au iubit atât de mult. Căci a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava acum şi-n vecii vecilor, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.
După această rugăciune atât de mişcătoare, părinţii şi toţi cei de faţă l-au îmbrăţişat, sărutându-l pe amândoi obrajii, pe fiul născut din nou şi l-au binecuvântat în Numele Domnului.
Sus în Cer, desigur, în acea clipă mare, şi îngerii Domnului cântau bucurându-se, după cum este scris: „…se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10).
Voi, cei care vă predaţi Domnului şi puneţi legământ prin naşterea din nou ca acest suflet care s-a întors cu adevărat de la păcatele lui, spuneţi şi voi, în clipa legământului vostru, cu lacrimi, o rugăciune asemănătoare cu rugăciunea lui. Şi urmaţi-l şi-n pocăinţă cum l-aţi urmat înainte în păcate. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Cireşul înflorit / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
