Reţinem faptul că însăşi Lucrarea din care noi facem parte, Oastea Domnului, ne este o chemare la o viaţa vie în Hristos. Şi dacă viaţa noastră este vie în Hristos, dacă noi trăim deplin în Hristos, atunci e uşor să înţelegem lucrurile acestea, e uşor să ne dăm silinţa să le împlinim în viaţa noastră. Spune fratele Traian Dorz, în „Istoria unei Jertfe”, volumul 2: „Atunci când umblăm după lucrurile de sus, şi câtă vreme trăim şi lucrăm în acest duh, făcând cu dragoste şi putere slujba Lui, mereu avem Har şi rod sfânt, atât înăuntrul nostru cât şi în afară; atunci lucrurile merg bine, este armonie în familia noastră; dar îndată ce ne biruie duhul celălalt, care vine cu gândul şi cu ispita umblării după foloasele pământeşti, ni se duce toată puterea şi bucuria inimii şi vin în locul lor gelozia, lăcomia, egoismul, ura”. Iată de unde vin toate problemele în familie, în viitoarea familie pe care o veţi avea: din ispita umblărilor noastre după foloasele pământeşti. Deci, când umblăm după cele pământeşti, bucuria şi puterea se preschimbă în ceartă, în dezbinare, indiferenţă, ură. De ce se ceartă doi părinţi? Care să se roage mai mult sau care să meargă mai mult la biserică? Sau se ceartă că „Lasă, că am fost destul…”, sau „Lasă, nu te mai duce!”.
Sunt familii, să ştiţi, în care unul merge la biserică şi la adunare, iar celălalt nu merge. Şi e destul de dureros pentru cel care merge, pentru că i se spune: „Lasă, că te-ai dus destul, iar mergi?” Cunosc surori care merg pe ascuns la adunare, că nu-i place soţului că merge sora la adunare… şi ea trebuie să meargă pe ascuns. Este greu, este o cruce în plus de purtat. De aceea şi semnalez aceste lucruri, pentru că este important să fiţi foarte atenţi şi înţelepţi, ca tineri, atunci când veţi face pasul acesta.
Trebuie, de asemenea, avut în vedere, dincolo de provocarea aceasta, de a creşte sfinţi în viaţă, două sintagme, două expresii: „colţul frumos de acasă” şi „biserica cea mică”. Sau, am mai spune noi: „Adunarea cea mică, de acasă”. Noi, în datoria pe care o avem de a creşte duhovniceşte fiecare şi în lupta către sfinţenie, trebuie să facem o lucrare duhovnicească la noi acasă, pentru că de aici pleacă mântuirea noastră. Venim la biserică să ne întărim de Harul lui Dumnezeu, dar mântuirea ne-o lucrăm acasă, zi de zi.
Ce înseamnă „colţul cel frumos”, despre care v-am amintit aici? „Colţul cel frumos”, mai ales în literatura rusească (l-am găsit la părinţii ruşi), este colţul cu icoane, colţul cu Sfânta Scriptură, colţul de acasă pe care ar trebui să îl avem fiecare, în care noi stăm la rugăciune cu familia noastră. Colţul frumos în care noi punem şi chipurile cele dragi ale înaintaintaşilor noştri, dar şi ale celor din familia noastră – tot ce avem noi drag sufletului nostru. „Când intrăm într-un templu, vedem în faţa noastră pereţi cu icoane; când intrăm într-o casă de creştini ortodocşi, vedem colţul frumos… sau colţul cu icoane, chiar dacă nu este exact pe peretele opus intrării, el nu este ascuns, deoarece el este în centrul vieţii de familie. Aici aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să trecem timpul nopţii, aici Îi cerem lui Dumnezeu să ne călăuzească în timpul zilei, cerem binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când începem activităţile din timpul zilei, fie că este vorba de servitul mesei, îndeplinirea unei sarcini sau plecarea în călătorie, şi mulţumim lui Dumnezeu după împlinirea lor” (din cartea Modele pentru Biserica de acasă, apărută la editura Doxologia). Şi apoi se continuă cu câteva exemple: „Aici ţinem Apa Sfinţită şi Anafura, pe care le consumăm la începutul fiecărei zile, aici vedem imaginile sfinţilor ale căror nume le purtăm, care se roagă cu noi şi pentru noi şi aici păstrăm şi aprinsă candela în faţa icoanelor”. Iată câteva lucruri de care nu ar trebui să ne ferim niciunul dintre noi, pentru că, să ştiţi, lucrurile acestea ne apropie de Dumnezeu şi ne apropie unii de alţii. Dacă nu avem locul acesta acasă, ar trebui să ne dea de gândit. Că poate şi de aceea nu ne merg bine toate lucrurile acasă, pentru că vrem să avem de toate, vrem să avem acasă la noi tot ce este mai frumos, dar locul care este cel mai frumos – colţul frumos al creştinului care Îl iubeşte pe Dumnezeu – ne lipseşte.
Este importantă „Biserica cea mică”. Biserica cea mică trebuie să fie acasă. Pentru a fi comunitatea puternică, pentru ca adunarea să fie o comunitate puternică, plină de Har, este nevoie ca acasă, fiecare dintre noi, să avem lucrurile în rânduială. Este nevoie ca acasă, fiecare dintre noi să facem adunarea cea mică împreună cu familia noastră. Dacă noi suntem reci, venim aici şi ne aprindem greu, venim duminica dimineaţa şi încă dormim, încă nu ne-am trezit, iar la adunare tot aşa. Când să plecăm acasă, ne dăm seama că ne-am aprins şi stăm şi mai cântăm, dacă nu am cântat, nu am citit, dar mai ales dacă nu ne-am rugat deloc acasă.
Am găsit la părinţii aceştia câteva lucruri care sunt pietre de temelie pentru biserica de acasă, pentru adunarea de acasă: rugăciunea, postul, milostenia şi lectura duhovnicească. Deci, dacă avem aceste pietre de temelie, dacă noi ne facem timp de aceste lucruri, de rugăciune, de post, dacă împlinim milostenia, dacă avem lecturi duhovniceşti, înseamnă că familia noastră, casa noastră este pe Stânca cea tare, este pe Hristos şi, când vin valurile, noi suntem legaţi strâns de Hristos. Acestea, vedeţi, fac casa sufletului să fie zidită acolo unde trebuie.
Pr. Florin MIHOLCA
