Sunt ani de zile de când Oastea Domnului strigă pe toate căile că viaţa celor mai mulţi creştini este o mărturie că creştinătatea de azi este o mare minciună.
Căci într-adevăr, cine mai trăieşte viaţa de copil al lui Dumnezeu? Cine mai stă smerit sub ploaia dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt? Cine îşi mai pleacă urechea la glasul Domnului Iisus, spre a-I împlini voinţa sfântă? Astăzi cei mai mulţi sunt creştini după nume şi păgâni după fapte. Şi, spre a nu fi acuzaţi de exagerare, iată un fapt: sărbătorirea duminicii. Cine este om sincer vede lămurit că această zi „pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 117, 24) este călcată în picioare, nesocotită şi chiar batjocorită. De cine? Fără îndoială că de creştini.
Şi atunci, nu este oare aceasta cea mai mare dovadă că creştinii au rămas numai cu numele? Sunt creştini de zile mari, creştini de paradă, iar duhul s-a stins de mult! Întregul edificiu creştin se înalţă pe unicul fapt, învierea Domnului. Or, tocmai ziua aceasta în care Domnul a înviat, tocmai ziua duminicii, este nesocotită. Şi dacă se surpă temelia, ce mai rămâne din restul clădirii?
Învierea lui Iisus înseamnă învierea noastră. De aceea, în această zi sfântă, creştinul trebuie să se îndeletnicească într-un chip deosebite cu lucrurile duhovniceşti, cu tot ce este lucrarea de înviorare sufletească. Preţuind într-un chip deosebit această zi, creştinul îşi înviorează sufletul prin adâncirea cuvântului lui Dumnezeu, prin meditaţie, prin rugăciune şi cântări duhovniceştii. Dar unde se mai văd toate acestea? Pentru cei mai mulţi, Ziua Domnului este o zi ele lucru obişnuit, o zi de muncă sau un prilej de veselie şi de petrecere. Orice om sincer vede că, de la cel din urmă ţăran ori meseriaşi şi până la funcţionarul superior de stat, cu toţii nesocotesc ziua duminicii.
În ziua de duminică, ţăranul pleacă la târg să-şi vândă produsul muncii lui sau să-şi cumpere cele de trebuinţă. Târgurile şi pieţele sunt pline duminica de creştini.
Negustorii găsesc cel mai bun prilej să-şi facă afacerile în această zi sfântă şi de aceea prăvăliile sunt deschise din zori şi până în noapte. De ce? Pentru că oamenii nu mai simt creştineşte! Nu de puţine ori, însăşi unele ministere sunt ticsite de funcţionari duminică dimineaţa, fie lucrând ore suplimentare, fie obligaţi de superiori.
Directorii de şcoli pornesc în excursii, vizitează expoziţii, merg la preumblare şi aşa mai departe, duminica dimineaţă, însoţiţi – bineînţeles – de şcolari. Când la biserică este oră de rugăciune, lumea aleargă zorită după ale ei.
De câte ori nu s-au văzut cazuri că chiar acei care sunt însărcinaţi cu educaţia copiilor, chiar ei să facă enorma greşeală de a-i sustrage de la ora de rugăciune, conducându-i pe la cinematografe, pe la teatre sau alte manifestaţii de acestea – zise culturale. Da, în cele ale lumii, în cele ale trupului, în cele pieritoare, omul se arată foarte înţelept şi foarte cu mult tact. În cele sufleteşti însă, este nepăsător, rece şi indiferent. Ce este aceasta, dacă nu şiretenia lui satana, căci într-adevăr, vedem sub ochii noştri că oamenii au organizat cu multă dibăcie anumite zile de sărbătoare, cum ar fi de pildă: Ziua mamei, a copilului, a laptelui, a cărţii etc… Fără îndoială că toate acestea sunt lucruri bune, dar sunt din cele pieritoare. Şi totuşi, oamenii, pentru ele, au arătat o deosebită atenţie, fiindcă le preţuiesc. Pentru ziua Domnului însă, nici o atenţie. Ba vine şi trece ca o zi obişnuită. Nimic deosebit în viaţa creştinului de azi, sub raportul spiritual. Încă de dimineaţă, observi că unul se duce după muncă, altul după negustorie, altul stă în prăvălie, altul aleargă la cutare adunare politică, la cutare întrunire, la cutare consfătuire, altul merge să se plimbe, altul se duce să-şi vadă ţarina. Altul merge la cutare bancă populară, că are consiliu sau să-şi plătească acolo dările, fiindcă, de, e duminică dimineaţă şi ghişeele sunt deschise de la ora 8 [la] 13, dimineaţa! În fine, aproape fiecare creştin îşi găseşte ocupaţie în orele când orice suflet ar trebui să fie îngenuncheat sub crucea Domnului Iisus, în faţa altarului sfânt. Şi atunci, când acesta este adevărul, orice om sincer şi orice om cu bun simţ recunoaşte nevoia unei puternice ofensive. Oricine pliveşte cu atenţie vede că această creştinătate nu se mai poate numi a Domnului. Noi nu judecăm, ci numai constatăm şi constatarea este pe cât de dureroasă, pe atât de adevărată. De aceea strigătul Oastei Domnului este binevenit. Înapoi la Domnul, înapoi la credinţă, înapoi la sfintele altare. Oastea Domnului a dat semnalul de întoarcere la viaţa cea curată şi sfântă de creştin adevărat.
Părintele Iosif Trifa, privind cum nelegiuirea se rostogoleşte peste noi, ca un ales slujitor al Domnului, a pus trâmbiţa la gură şi a vestit ora deşteptării. Ca slujitor al Bisericii şi păstor de suflete, în faţa primejdiei, şi-a plecat smerit urechea la glasul scumpului Mântuitor, Care poruncă i-a dai lui să sune deşteptarea la viaţa cea nouă şi sfântă, de copil al Domnului Iisus. Smerit, plecat şi ascultător până la jertfă, trâmbiţaşul Domnului a stat gata să facă în totul porunca Cerescului împărat. Din trâmbiţă necontenit, duios şi blând, el a cântat, iar turma credincioasă, de prin văile păcatului împrăştiată, ca printr-un farmec, cu grabă s-a adunat într-un mănunchi frumos ce se aduce astăzi Domnului ca jertfă şi prinos.
Da, slăvit să fie Domnul că mulţi sunt cei ce-au auzit chemarea. Străpunşi ca de-o săgeată, ei şi-au cercetat şi cu lacrimi păcatele şi au mărturisit; iar astăzi, iertaţi şi slobozi, cântă sub steagul lui Iisus. Ostaşul nu mai este omul din trecut. Viaţa lui cu totul s-a schimbat, căci într-însul iarăşi s-a aprins Duhul cel Preasfânt. Viaţa păcătoasă, viaţa omului firesc apune în întregime şi o altă viaţă începe să răsară. E viaţa omului nou, viaţa creştinului sub cruce aplecat. E viaţa creştinului ce luptă pentru mântuire. Din zori şi până în noapte, el stă sub ploaia de viaţa dătătoare a Duhului Preasfânt.
Şi atunci, dacă aşa de sfântă este solia Oastei Domnului, te întreb, iubite, cititor, mai poţi tu sta pe gânduri? De ce n-ai fi şi tu chiar astăzi ostaşul lui Iisus? De ce să nu te înrolezi chiar acuma în armata sfântă a copiilor lui Dumnezeu? Haide, fratele meu, haide chiar acuma, o clipă nu mai întârzia. Iisus te aşteaptă, braţul Lui stă gata întins ca să te întorci la luptă în tabăra ostaşilor credincioşi. Aruncă-ţi ochii înainte, priveşte o clipă la Iisus şi vino în lupta mântuirii sufleteşti. Cu zi, cu noapte, să te arăţi ostaşului lui Iisus.
«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 15 iun. 1934, p. 6-8
din ”Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine”
culegere şi prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017
