Este un lucru întâlnit aproape la fiecare pas în viaţa de zi cu zi. La modă, cum se spune. E foarte uşor adoptată. Este prezentă din ce în ce mai des în vieţile noastre. Este meniul zilnic şi desert după fiecare masă. Este la modă CRITICA. Vedem în jurul nostru, vedem în noi, în fiecare, cum CRITICĂM! Orice. Oricând. Oriunde. Criticăm liderii politici. Avem tendinţa adesea să criticăm Biserica, membrii ei, conducerea ei. Criticăm adunarea Oastei Domnului! Când suntem singuri, în cămăruţa sufletului nostru, criticăm… Când mergem în societate, criticăm. Când vorbim între noi, subiectul principal este acesta: CRITICA… Venim de la un eveniment, criticăm tot ce nu ne-a plăcut… Ne tânguim şi ne lamentăm că starea naţiei este jalnică, iar conducerile de tot felul sunt corupte… Că Biserica nu se ridică mereu la înălţimea cerută. Este adevărat că noaptea este foarte întunecoasă, că răul depăşeşte aparent cu foarte mult binele, că degradarea este prezentă în fiecare ungher al sufletului şi al omenirii întregi… Dar nu am văzut până acum vreodată un om care să se hrănească zilnic cu întuneric şi să fie capabil să lumineze în jurul lui! Nu vă lăsaţi înşelaţi! Suntem inevitabil şi indiscutabil transformaţi, în esenţa noastră, de lucrurile la care privim, medităm, contemplăm! Cu cât priveşti mai mult şi vorbeşti despre întuneric, cu atât acesta îţi va cuprinde întreaga fiinţă şi te vei asemăna cu el! Dacă vrei să fii o lumină, vorbeşte despre lumină, priveşte lumina, soarbe-o, las-o să îţi inunde esenţa fiinţei tale. Este singurul leac pentru a nu ne lăsa transformaţi şi înghiţiţi cu totul de întuneric.
Să ne întrebăm acum fiecare, în dreptul nostru: cu ce ne hrănim sufletul nostru şi mintea noastră zilnic? Ce fel de fapte facem? Despre ce vorbim mai mult? Inevitabil, suntem rezultatul a ceea cu ce ne hrănim mintea şi sufletul nostru. Suntem noi oare lumina lumii, aşa cum ne cere Hristos?
Spune Mântuitorul nostru aşa: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16).
Dacă ochiul nostru este sănătos, prin el vedem lumina materială, în care, la rândul ei, vedem Creaţia lui Dumnezeu. Pentru a înţelege raţiunile sau rosturile lucrurilor, omul este înzestrat cu ochiul raţiunii. Prin el, vedem lumina sau adevărul lucrurilor. Aceste două lumini sunt din lumea zidită şi mărginită în timp şi spaţiu. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întu nericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22- 23). Sfinţii Părinţi, întemeiaţi pe Sfânta Scriptură şi pe experienţa duhovnicească, ne învaţă că sufletul omului este creat de Dumnezeu ca un vas ales, potrivit să poarte o dată cu suflarea de viaţă, harul divin, lumina divină necreată.
Ochiul lăuntric al omului care aduce (sau nu) lumina dumnezeiască în viaţa noastră este mintea – energia înţelegătoare a sufletului, o esenţă de sine stătătoare, care nu are nevoie de un organ al trupului ca să se manifeste (Sfântul Grigorie Palama).
„Mintea este ochiul sufletului întreg, fereastra sufletului spre Dumnezeu” (Sfântul Nicolae Velimirovici). Fără acest ochi lăuntric, ceea ce credem că este lumină este, de fapt, întuneric.
Sfânta Scriptură zice: „Întru lumina Ta, vom vedea lumină” (Psalmul 35, 9). Ochiul se deschide în lumină. Mai întâi, mintea, în lumina dumnezeiască necreată. Raportată la lumina necreată, lumina creată este întuneric, dar unul care poate să fie luminat. Dacă lumina necreată nu este văzută, experiată, atunci mintea este întunecată, căci se confundă cu raţiunea sau cu patimile. În întuneric, deşi ai ochi, nu vezi. Tirania gândurilor (orgoliul inteligenţei), precum şi a patimilor (viciilor), văzute ca lumină (plăcere) de cei necredincioşi, sunt expresie a păcatului, deci a întunericului care creşte. Păcatul, patimile şi demonul sunt întunericul (nu se spune că este în noi, ca lumina). Dacă mintea este bolnavă, nu mai poate vedea păcatul şi nu poate deosebi duhurile. Atunci întunericul păcatelor devine noaptea pierzării sau întunericul cel mai dinafară.
Ne pregătim cu toţii pentru Marea sărbătoare a Învierii Domnului, sărbătoarea învierii noastre din păcat, din întuneric. Să vorbim deci despre lumină! Cerul este plin de lumină. Hristos este Lumina lumii. Să rostim cuvinte de îmbărbătare, cuvinte puternice, de mângâiere. Să ne luăm privirea de la imperfecţiunile altora şi, prin evlavia noastră practică, să arătăm celor din jur o cale mai bună.
Cuvintele pline de iubire sunt raze de soare, care cad pe cărarea vieţii şi alungă întunericul şi umbra născute din oboseală şi din zbucium. Adesea uităm de necazuri atunci când auzim vocea unui prieten. Ele sunt alungate de farmecul blând şi încurajator. Nu fi reţinut în a spune un cuvânt de mângâiere, atunci când ai ocazia să îl spui; deşi ţi se pare un lucru fără valoare, de multe ori, o inimă împietrită de durere va dobândi mai multă putere să-şi poarte povara şi lumea i se va părea mai luminoasă, doar datorită cuvântului pe care l-ai spus. Încearcă şi vei vedea că este adevărat.
Teodor TURCU
