– Mă chinuie un dor… dar despărțirea… a adus uitarea…
Unde oare era ușa spre inima ta?
Se cere întoarcere la locul primei întâlniri…acolo lacrima a fost strălucitoare de iubire, acolo îmbrăţişarea a fost de Cer, acolo inima a ars, acolo fiinţa s-a topit de fericire…Acolo, pe ,,ţărmul” fiecaruia dintre noi, care poate a fost o grădină, sau un munte, sau o cruce sau o cămăruţă…
Şi pentru că o stare mai înaltă ca aceea nu este, dorul ne cheamă şi ne duce şi ne aduce tot ce ne-a făcut atunci să spunem: ,,Iisuse, lasă-mă să-Ţi sărut urma paşilor Tăi pe cărările inimii mele rănite de păcat…”
Câteodată ne e aşa de dor că parcă am vrea să murim , apoi să ne naştem iar ca să trecem iar pe la ,,ţărmul” acela…Dar, ştim că va mai fi un ,,Ţărm”…,,Ţărm al dorurilor mele…”
Despărţirea a adus uitarea…Când nu mai simt dorul, sunt prea departe de ţărm…M-am depărtat de el, uitându-l…Şi la un moment dat eşti copleşit de dorul de a-ţi fi dor…E cumplit de dureros să nu mai simţi vreun dor, decât dorul de dor…De aici nu mai este ieşire…Ne învârtim într-un cerc vicios….Deci să ne bucurăm cât încă mai simţim dorul…el ne va duce către acolo…
Unde oare era usa spre inima ta?
O întrebare care doare…Doare fiindcă arată că inima a izgonit pe cineva şi a tras zăvoarele…Sau mai arată că cineva a ieşit din locul acela cald, şi s-a dus rătăcind departe…Dorul l-a adus înapoi, dar nu mai ştia cum să intre în inima ce poate se închise de durere, de teamă, de dor…
N-aş vrea să se închidă nici o fereastră a inimii, nici o uşă prin care au intrat toţi pe cei pe care îi iubesc…poate doar în urma lor, după ce au intrat înăuntru…Dar a iubi nu înseamnă a ţine prizonieri…a iubi înseamnă a avea grădina inimii mereu înflorită, iar porţile ei deschise larg…Cui îi va plăcea mireasma, va rămâne…iar florile îşi vor dărui mireasma tot mai frumos…
Cum as putea sa-ti arat cat de mult te iubesc?
Iubindu-te pur şi simplu…curat, sfânt, tăcut…şi statornic…
Poate că am putea face multe, mari sau mici, dar cred că doar privirea va arăta acel ,,mult” sau ,,puţin”….Când e iubire multă, se vede, se simte…e o legătură taincă a inimilor şi e destul…E un fel de schim de energii, după cum spune şi părintele Stniloae ,,”Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică ăn forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai energia în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, încât nu ştii care trimite cu chipul sau mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.”
Miriam
