Fireşte, această cunoştinţă nu-i cea „cu capul“, pe care cineva şi-a putut-o câştiga prin şcoală ori citind cărţi. O astfel de cunoştinţă au şi vrăjmaşii Lui. Aşa L-au cunoscut şi fariseii care L-au osândit la moarte. Aşa Îl cunosc şi prigonitorii care îi vor osândi pe ai Săi „din pricina Lui“ (Matei 5, 11). Aşa Îl cunosc şi beţivii, stricaţii şi mulţi dintre cei îndobitociţi în patimile lor, care s-ar supăra grozav dacă le-ar spune cineva că nu sunt creştini. Poate vor fi de aceştia chiar şi între cei ce predică ori scriu articole şi poezii frumoase despre El, dar care sunt nişte lacomi, mândri sau desfrânaţi. Sărmanii!… Mai bine s-ar pocăi… decât ar spune că-L cunosc pe Hristos.
Un învăţat îi spunea odată unui credincios: „Am citit Biblia de şaptesprezece ori, în limbile ei originale (ebraica şi greaca) şi m-am oprit la fiecare cuvânt mai deosebit. Ei bine, n-am găsit în ea învăţătură despre împăcarea pe care o înveţi dumneata.“ Acesta i-a răspuns savantului: „Lucrul acesta nu mă miră deloc. Deunăzi am vrut să aprind lumânarea şi n‑am putut. De ce? Căpăcelul de stins lumânarea era deasupra ei; şi dacă de şaptesprezece ori aş fi încercat să fac acest lucru, tot n‑aş fi izbutit. Ca acel căpăcel de stins lumânarea, aşa sunt prejudecăţile (părerile greşite) vârâte în suflet de o cultură fără Dumnezeu; şi, câtă vreme aceste prejudecăţi acoperă ochii cuiva, cititul nu foloseşte şi lumina lui Dumnezeu nu poate să pătrundă înăuntru. Pe Hristos nu înveţi să-L cunoşti aşa cum înveţi să cunoşti alfabetul, ci trebuie să ai o întâlnire cu El şi să-I urmezi, ca să poţi apoi să-L şi mărturiseşti.
O cunoaştere „în felul lumii“, o cunoaştere fără schimbarea vieţii nu valorează nimic. Este o cunoaştere zadarnică, nemântuitoare, ba chiar osânditoare. Tuturor celor care spun că-L cunosc, dar nu-L urmează şi nu fac voia lui Dumnezeu, El le spune: „Şi pentru ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce vă spun?“ (Luca 6, 46). În Ziua Judecăţii, mulţi din cei care spun că L-au cunoscut şi au lucrat pentru El vor fi osândiţi, fiindcă au trăit în păcate (Matei 7, 21-25; Luca 13, 22-30).
Deci o cunoaştere în felul lumii, o cunoaştere numai cu mintea, acel „ştiu“, „cunosc“, pe care de obicei îl spun oamenii cu privire la Hristos şi Evanghelie (deşi nu ştiu nimic), este o cunoaştere – în realitate, necunoaştere – ce nu-l schimbă pe om; este o cunoaştere numai pe dinafară, ca din auzite, în treacăt; nu este o gustare, o pipăire, o atingere şi cercetare serioasă, singurele care pot să-ţi dea adevărata cunoaştere.
O cunoaştere în felul lumii nu mântuieşte. Numai o cunoaştere cu inima, prin Duhul, o cunoaştere ce vine din atingerea cu Hristos, din întâlnirea personală cu El, este o cunoaştere mântuitoare. Numai cunoaşterea (cunoştinţa) ca descoperire a lui Dumnezeu este mântuitoare pentru suflet (Matei 11, 25-27). Această cunoaştere este un har. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ea nu vine de la om, ci este harul care se dă celor mici, celor smeriţi, celor zdrobiţi, celor nebăgaţi în seamă. Numai celor smeriţi Dumnezeu le dă har (Iacov 4, 6). Numai la aceştia se coboară Dumnezeu. Numai inimile zdrobite se pot învrednici să fie luminate şi prefăcute în locaşuri – temple – unde să locuiască Dumnezeu (Isaia 57, 15; Ioan 14, 23; Apoc. 3, 20)… Lăudat să fie Dumnezeu pentru aceasta!…
În vremea aceea, Iisus a luat cuvântul şi a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11, 25-27).
Ioan Marini, din vol 1,”Gânduri creştine”
