I. INTRODUCERE. În şirul virtuţilor cardinale se înscrie şi curajul, alături de înţelepciune, dreptate şi cumpătare. Interesant este faptul că creştinismul a preluat aceste virtuţi din etica antică: despre ele vorbesc, bunăoară, Platon (Republica, IV) şi Cicero (De Inventione, II)8 . Curajul era văzut însă mai mult ca o virtute civică şi militară, în sensul cultivării unor performanţe şi atitudini bărbăteşti, cu accent pe vitejie şi eroism. Creştinismul nu exclude aceste sensuri, dar mută accentul spre cele spirituale. Prin „curaj”, învăţătura creştină are în vedere, desigur, şi înfruntarea greutăţilor externe, dar dă prioritate înfruntării impulsurilor şi ispitelor inte rne, adică învingerea acelor pofte şi dorinţe păcătoase proprii, care pot împiedica săvârşirea binelui. Aşa se explică şi un dicton sugestiv în acest sens: cel mai mare act de curaj este să te învingi pe tine însuţi.
Spre a face şi mai bine înțeleasă deosebirea dintre curajul civic-militar şi cel moral-creştin, profesorul Teodor M. Popescu utilizează două expresii de mare forţă stilistică: eroismul laic şi eroismul credinţei, cu exemplificări concrete pentru fiecare (Meditaţii teologice…, II, pp. 187-193).
II. TEMA catehezei prezente este cât se poate de actuală: pe de o parte, pentru că fiecare om/creştin se găseşte în situaţia de a înfrunta zilnic tot felul de greutăţi, din exterior şi din propriul cuget; pe de alta, pentru că e nevoie să se facă distincţie între curaj, ca bună îndrăznire creştină, şi îndrăzneala obraznică a unor semeni care se cred curajoşi, dar care sunt, în realitate, aroganţi şi tupeişti.
III. TRATAREA are în atenţie câteva repere orientative: definiţii, etimologie, sinonime/antonime, texte scripturistice şi patristice; proverbe sugestive; binefacerile (roadele); păcatele împotriva curajului creştin.
1. Definiţii:
– Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor; tărie de caracter, temeritate, bărbăție (DEX);
– Însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii (Învăţătura de credinţă ortodoxă);
2. Etimologic, termenul „curaj” este apropiat de cuvintele similare din limbile italiană (coraggio) şi franceză (courage), ambele fiind legate de latinescul „corcordis” (inimă) şi de termenul „coraticum” din latina populară. De aici posibila provenienţă a unuia dintre sinonimele adjectivului „curajos”: inimos.
3. Sinonimele mai cunoscute şi utilizate: bărbăţie, cutezanţă, îndrăznire, neînfricare, dârzenie, vitejie, eroism, tenacitate. Antonime (termeni opuşi): laşitate, frică, teamă.
4. Sfânta Scriptură abundă nu atât în cuvinte şi expresii legate de curaj, cât mai ales în exemple vii ale acestei virtuţi, adevăraţi „eroi ai credinţei” – cum îi numeşte Prof. T. M. Popescu. Ca texte ilustrative propunem: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33); „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei, 14, 27); „Întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţivă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 10-11). Sfinţii Părinţi scot în evidenţă mai ales aspectul propriei învingeri/înfrângeri atunci când vorbesc de curaj. De pildă, Avva Iosif din Panefo a mărturisit odată în faţa ucenicilor: „Eu sunt azi împărat, fiindcă am împărăţit peste patimi…” (Patericul egiptean).
5. Proverbe sugestive:
– Audaces fortuna juvat (pe cei curajoşi îi ajută norocul);
– Adevăratul curaj este prudenţa (Cicero);
– Curajul înseamnă să te ridici şi să vorbești, însă înseamnă şi să stai jos şi să asculți (W. Churchill);
– Curajul înseamnă să înfrunţi opinia majorităţii în numele adevărului (V. Havel);
– A fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului (Plutarh);
– Curajul este rezistenţa duhului faţă de ispita fricii (R. Wurmbrand);
– Să ai curajul să spui da/ Să ai curajul să spui nu/ Şi-n fiecare clipă grea/Să ai curajul să fi tu… /R. Kipling).
6. Roadele (binefacerile) curajului: împlinirea ca om/creştin, perseverenţa, stăruinţa, încrederea, răbdarea, statornicia.
7. Păcate împotriva curajului: frica, laşitatea, tupeul, obrăznicia, îndrăzneala oarbă, violenţa.
IV. FIXAREA unor aspecte, prin întrebări (retorice): care este diferenţa esenţială între curajul civic-militar şi cel moral creştin? Mai presus de cuvinte, ce exemple de curaj avem la îndemână? Cunoaşteţi un alt proverb sugestiv despre curaj, în afară de cele evocate mai sus? V. În loc de ASOCIEREA obişnuită, propunem acum o DISOCIERE promisă la anunţarea temei: între curaj şi … îndrăzneală / tupeu (tupeu = „cutezanţă care întrece limita cuvenită, obrăznicie, impertinenţă” (DEX) 9 . Am văzut până acum ce înseamnă curajul creştin, în sensul îndrăznirii la care îndeamnă Mântuitorul. La polul opus se află atitudinea insului obraznic, tupeist, sau „îndrăzneţ” – cum se spune îndeobşte. Tot la polul opus se află şi celelalte atitudini reprobabile (păcate), încât se potriveşte aici următoarea caracterizare, pentru ambele extreme: „Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ. Căci sufletul lui e slăbit. Pentru că, precum trupul, când a pierdut compoziţia (sincrasia) echilibrată, a devenit greu de stăpânit şi se predă tuturor patimilor, aşa şi sufletul, când a pierdut puterea sa şi smerita cugetare, primind o deprindere slăbănoagă, se face şi laş şi îndrăzneţ şi fără minte, şi nu se mai cunoaşte pe sine. Iar cel ce nu se cunoaşte pe sine, cum va cunoaşte cele mai presus de sine?” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, în „Filocalia IX”, Bucureşti, 1980; comentariul pr. D. Stăniloae, nota 549, pp. 260-261).
VI. GENERALIZÎND acum sensul învăţăturilor, înţelegem că izvorul curajului creştin se află în pilda vie a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Evocăm, de aceea, remarcile părintelui Nicolae Steinhardt, pline de fineţe descriptivă: „Curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)? Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?…” (Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 85).
VII. ÎNCHEIEM cateheza de faţă evocând diferenţa valorică dintre curajul în plan strict omenesc şi cel creştin-duhovnicesc. În primul, etalon este eroul, în al doilea, sfântul, având exemple nenumărate, în ambele. În sensul acesta vorbeşte profesorul Teodor M. Popescu despre „eroismul laic” şi „eroismul credinţei”. În prima categorie, tot domnia sa remarcă, se înscriu şi cei care manifestă un „curaj interesat”, pentru obţinerea de avantaje de orice fel, pentru glorie, pentru aprecierea şefilor şi a tuturor din jur. În contrast, creştinul duhovnicesc-curajos este omul faptelor discrete, săvârşite cu răbdare, conştiinciozitate şi perseverenţă. Fapte mici adeseori (aparent mici!), dar importante pentru viaţa semenilor. Acest gen de curaj al faptelor smerite, de zi cu zi, ferite de zgomot şi afişaj, este apreciat în chip deosebit de Mântuitorul Iisus Hristos, când spune: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept…” (Luca 10, 16).
Bibliografie selectivă:
1. *** Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed. electronică, Apologeticum, 2006 2. Pr. Prof. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Cluj-Napoca, 2002
3. N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006
4. Prof. T. M. Popescu, Meditaţii Teologice, vol. II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2003
5. Pr. Prof. V. Gordon, Cateheze pastorale pe înţelesul tuturor, Ed. Sophia, 2012
din ”Cateheze pentru Postul Nașterii Domnului” , propuse cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei
Autori: Pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon / Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci /
Cluj-Napoca, 2015
