În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, mulţumim Domnului, cum I-am mulţumit de la început şi din toată inima, pentru fiecare ocazie pe care ne-o dă să ne putem întâlni unii cu alţii. Iniţial am avut de gând – când Domnul ne-a pus pe inimă dorinţa să ne întâlnim în locurile acestea – şi speram în alte condiţii, mai largi, ca spaţiu, dar acum vom mulţumi şi trebuie să mulţumim Domnului aşa cum este scris: din toată inima şi pentru tot ce ne dă; şi pentru timpul, şi pentru spaţiul pe care ni l-a dat. Tot ceea ce primim este îndurarea şi harul lui Dumnezeu pentru noi.
Când am pornit la gândurile acestea, am fost călăuziţi de Domnul cu o dorinţă mare şi sfântă: întâi SĂ FIM, apoi SĂ FACEM.
Acestea sunt condiţiile pe care le-a pus de la început Mântuitorul tuturor apostolilor Săi şi ucenicilor care au vrut să-L urmeze. Cel dintâi lucru pe care l-a spus Mântuitorul oricui a vrut să-L urmeze a fost acesta: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Ce mari şi ce minunate cuvinte sunt acestea! În ele constă toată condiţia mântuirii noastre, a fericirii noastre, a binecuvântării noastre şi trupeşti, şi sufleteşti. Şi ca individ, şi ca familie, şi ca adunare, şi ca societate, şi ca generaţie. Mântuitorul ne-a spus aceste condiţii. Sunt cele dintâi necesare. Sunt minimum şi maximum pe care ni-l cere: întâi să fim, apoi să facem.
Când am pornit cu gândul acesta, sub acest generic sfânt, am luat ca îndrumare Cuvântul Domnului. El a rezumat toate lucrurile la esenţial: „Dacă nu vă veţi naşte din nou şi dacă nu vă veţi face ca nişte copii, cu nici un chip nu veţi vedea împărăţia lui Dumnezeu”. Astea-s nişte lucruri aşa de importante, că ar trebui să ni le scriem pe tăbliţa inimii noastre şi pe cerul din faţa noastră, şi pe calea pe care mergem. Să le vedem mereu. Să le vedem mereu, că nu ne putem înşela scăzând nimic şi reducând nimic din condiţiile pe care le-a pus Domnul. El a spus: „Vă spun vouă, care Mă ascultaţi”. Acestea sunt condiţiile. Cine vrea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se nască din nou, să devină un om nou. Că numai cu un astfel de om nou poate colabora şi lucra împreună Dumnezeu. Fără naşterea din nou, Mântuitorul Însuşi a spus că-i cu neputinţă şi să vedem şi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Clare sunt aceste lucruri. Această naştere din nou a pus-o Mântuitorul ca o condiţie tuturor acelora care au venit din prima zi la Domnul. Înainte de a face ceva, trebuie să fim ceva. Şi trebuie să fii un copil al Domnului, un om duhovnicesc, un om născut din nou.
Lucrurile acestea se spun tot mai puţin, din ce în ce tot mai puţin. Se predică tot felul de lucruri, numai despre naşterea din nou, pe care a predicat-o Hristos, şi numai despre condiţia aceasta nu se vorbeşte. Fiecare om, ca să aibă un avantaj de la celălalt, îi pune condiţii avantajoase pentru sine, nu pentru Dumnezeu. Cum a spus şi Sfântul Apostol Pavel: „Toţi caută foloasele lor”, toţi: şi adunări, şi culte, şi instituţii, şi oameni. Cine caută foloasele lui Hristos? Numai acela care spune Cuvântul lui Dumnezeu şi pune condiţiile lui Hristos.
Să nu ne înşelăm, fraţilor şi surorilor. Dacă am pornit pe calea Domnului, am pornit nesiliţi de nimeni, am pornit de bunăvoie. Am vrut. Şi Mântuitorul a spus: „Vă spun vouă, care vreţi să Mă ascultaţi: dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”. Nu uitaţi aceasta, cea dintâi şi cea din urmă condiţie pe care o pune Hristos. Lepădarea de sine e acea predare în slujba Domnului a întregii noastre fiinţe.
Noi avem Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, care este istorie, care este învăţătură, care este lumină, care este putere. Şi noi acolo avem destulă lumină asupra acestor lucruri şi cunoaştem din experienţa tuturor acelora care au trecut de mii de ani prin istoria Bibliei şi prin Cuvântul lui Dumnezeu că n-au fost şi n‑au rezistat, şi n-au rămas decât aceia care s-au predat cu toată inima Domnului.
Să ştiţi, Domnul Iisus spune aşa: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă deschide cineva uşa, voi intra la el”. Dar inima omului n-are numai un compartiment; n-are numai o uşă inima omului. Ci are cel puţin trei uşi. Omul Îi deschide încăperea din faţă, unde este aranjat totul, dar în spate, ceva mai în spate, unde sunt lucrurile tainice, lucrurile mai ascunse, şi în magazie, în spate, unde sunt păcatele ascunse, instinctele, lucrurile cele mai tainice ale omului, cei mai mulţi nu-L lasă pe Hristos să intre acolo. Curăţă Domnul şi curăţă omul pentru Domnul partea din faţă, lucrurile imediat aparente, conştientul. Dar subconştientul şi inconştientul, de unde ies lucrurile cele tainice şi adevăratele instincte şi reflexe ale omului, acolo, la mulţi, Hristos nu poate intra niciodată. E ca un izvor, cum le spunea Mântuitorul fariseilor antici, de pe vremea Lui: „Voi spălaţi partea din afară şi văruiţi mormintele pe dinafară. Dar pe dinăuntru toate vă sunt pline de necurăţie”. Nu partea din afară, nu atât de mult partea din afară, cât lăuntrul îl vrea Hristos. Partea adâncă a inimii. Nu la prima intrare în inimă, ci până în străfundul inimii. Şi, dacă cineva este sincer pentru Dumnezeu, acela deschide toate uşile inimii, zicând: „Doamne Iisuse, până în cămara din fund, până în magazie, până acolo să intri şi să cureţi”.
Viaţa omului e ca un izvor. Curăţă omul partea din afară, ca, la suprafaţă, să fie totul frumos. Dar în adânc, mâlul acela care se tot adună acolo, numai când vine un cutremur sau o întâmplare deosebită, atunci se vede ce-i în adâncul inimii şi ce este omul.
Hristos vrea să ne cureţe până în afundul inimii noastre. Dacă nu vreţi să-L înşelaţi pe Dumnezeu – pe Care nu-L putem înşela, ci ne înşelăm pe noi înşine –, lăsaţi-L pe Domnul să intre până în magazia din fundul inimii, să cureţe tot de acolo. Ca, atunci când vine o furtună sau o tulburare sau cade o piatră, o ispită sau o încercare, să nu iasă din fundul izvorului nostru mâl care să tulbure. Să nu se mai vadă nimic necurat. Ci acolo, în afund, să fie curăţit total, pentru că unde Hristos este primit, El face curăţenie totală.
De ce sunt adunări dezbinate, de ce sunt predici slabe, de ce sunt familii împărţite şi tulburări între fraţi? Pentru că acolo n-au lăsat să pătrundă Hristos până în adâncul inimii lor.
Dacă nu vreţi să vă înşelaţi – şi nu vă înşelaţi, copiii mei, că sunteţi tineri şi aveţi de trăit o viaţă cu Dumnezeu, şi aveţi de dus o luptă, şi aveţi să-L întâlniţi odată pe Dumnezeu –, lăsaţi-L pe Domnul să pătrundă până în străfundul inimii voastre şi să cureţe acolo. Că atunci când un lucrător al Domnului este curat, cuvântul îi este curat, purtarea lui este curată, înfăţişarea lui este curată. Şi când un aşa om al lui Dumnezeu este curat, toate ale lui sunt curate, căci aşa este scris: „Pentru cel curat, toate sunt curate, dar pentru cel întinat, până şi cugetul şi inima îi sunt stricate”; şi atunci nimic nu are curat.
O adunare este binecuvântată când cei din fruntea ei, când bătrânii ei, când îndrumătorii ei trăiesc în curăţie şi în lumină. Atunci nu sunt între ei dezbinări şi certuri, nu sunt ambiţii şi lupte pentru întâietate. Atunci fiecare caută locul cel din urmă. Că acesta este locul pe care l-a ales Hristos. „Eu v-am dat o pildă şi un exemplu, a zis El. Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi”. Când le-a dat exemplul acestei umilinţe până la care trebuie să ne coborâm noi, S-a încins cu un ştergar şi S-a aplecat şi a şters picioarele ucenicilor, pe care le spălase.
Cât de adânc trebuie să te apleci în faţa cuiva ca să‑l ştergi nu cu un ştergar scos, ci cu un ştergar cu care eşti încins! Până la capăt S-a aplecat Hristos, ca să ne înveţe pe noi cât de adâncă trebuie să fie în inima noastră curăţenia adusă de Duhul lui Dumnezeu! În toate compartimentele inimii trebuie să-L lăsăm pe Hristos, să ni le cureţe. Că degeaba Îi deschidem noi uşa din faţă, acolo unde intră oricine şi unde primim pe oricine, ca să vadă că avem aranjat frumos, dar în cămara din spate şi în magazie, acolo ţinem noi lucrurile ascunse, poftele ascunse, vanităţile acestea, dorinţele acestea lumeşti din cauza cărora nu este înţelegere în adunare, din cauza cărora nu este înţelegere între cei care conduc. Şi este duh lumesc între cei conduşi de ei.
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2012
