În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima trebuie să dăm slavă Domnului şi pentru această nouă bucurie pe care o trăim acum. Şi Îi dăm din toată inima slavă Dumnezeului nostru, căci datorită grijii şi bunătăţii Sale noi ne putem bucura cu toţii împreună de o sărbătoare aşa de minunată ca aceea pe care o trăim acum.
Se cuvine, tot ce începem, de la cel dintâi cuvânt, de la cel dintâi gând, să-I mulţumim Domnului şi tot ce începem să începem în Numele Domnului.
De aceea îi rugăm pe toţi fraţii noştri şi surorile noastre, nu numai de data aceasta, ci de orice dată când se vor ridica sau când vor primi un îndemn să vorbească în Numele Domnului, un cuvântul al Domnului, o cântare a Domnului, o înştiinţare a Domnului, – să înceapă aşa cum au început părinţii noştri, bunii şi străbunii noştri din credinţa noastră bună şi străbună, frumos, corect, pios, adânc, smeriţi şi recunoscători: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
În Lucrarea Lui cea cutremurătoare şi sfântă în care am pornit noi şi în care am fost chemaţi să pornim în Numele Domnului, am fost chemaţi în acest Nume Sfânt şi trebuie tot ce începem să facem sub îndrumarea, sub paza, sub călăuzirea, sub ocrotirea, sub puterea şi inspiraţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. În acest Nume Sfânt am pornit.
Cu acest Nume Sfânt ne desfăşurăm lucrarea noastră. În acest Nume Sfânt dorim să sfârşim tot ceea ce începem. Şi, dacă cu toată inima cutremurată şi pătrunsă de puterea şi însemnătatea acestui lucru, noi facem aceasta cu toată evlavia, cu toată smerenia şi recunoştinţa, putem fi siguri de la început de sfârşitul biruitor şi luminat pe care ni l-a garantat Dumnezeu în Numele Lui, în Numele Căruia am pornit şi vrem să sfârşim orice lucru şi gând bun.
Tot ce faceţi să faceţi în Numele lui Dumnezeu. Acesta este un îndemn pe care trebuie să-l avem scris cu litere de aur şi de foc, permanent în faţa ochilor noştri. Să nu ne ridicăm niciodată fără să evocăm, fără să chemăm, fără să pornim, de la cel dintâi gând şi pas, în Numele Domnului.
Trăim nişte zile cutremurător de însemnate. După înviere, Mântuitorul a umblat printre ai Săi patruzeci de zile. Ziua de astăzi e una dintre cele patruzeci de zile în care Mântuitorul a cutreierat adunările, întâlnirile, plecările, sosirile, gândurile, cuvintele, faptele celor preaiubiţi ai Săi. El le-a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Şi le-a dovedit nu numai fiecăruia în parte, ci şi tuturor împreună; [nu numai] dintr-un anumit loc şi dintr-o anumită vreme, ci de-a lungul acestor veacuri, de când dulcele, dragul, scumpul nostru Mântuitor S-a dus să ne pregătească nouă un loc şi ne-a spus cu sfintele Lui buze, care n-au grăit niciodată decât adevărul, – pentru că El Însuşi este adevărul: „După ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi!”.
Nu vă vibrează inima, nu vi se umezesc ochii, nu vi se încălzeşte sufletul gândindu-vă la această dulce şi scumpă făgăduinţă pe care ne-a făcut-o El, cel mai vrednic de ascultat şi de toată încrederea noastră?
Încă ne vedem… şi chiar dacă n-ar fi aşa de puternică lumina asta văzută, lumina lui Dumnezeu în care ne privim şi în care ne vedem unii pe ceilalţi e atât de minunată şi de frumoasă, încât şi fără lumina văzută, Dumnezeu ne face să ne vedem mai străluciţi şi mai frumoşi în lumina cea care nu se vede.
…Am zis, trăim zilele acestea de după Învierea Domnului, înainte de înălţarea Lui, unele dintre acele zile minunate în care El, transfigurat, transformat, cu Trupul cel nou, duhovnicesc, în care şi noi vom fi după învierea noastră, cu acel Trup sfânt cu care putea să mănânce şi putea să intre prin uşile închise, putea să Se facă văzut şi nevăzut (cu acel trup duhovnicesc pe care Dumnezeu ni-l va da şi nouă după învierea noastră, pentru că este scris: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Ce va fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”), cu acest Trup duhovnicesc, Mântuitorul nostru a umblat printre ai Săi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. S-a dovedit în stare să fie prezent lângă fiecare, în orice loc şi în orice situaţie.
Între doi ucenici care mergeau pe drum, El a fost de la început cu ei. Dar ei n-au băgat de seamă, până când Fiinţa Lui duhovnicească a căpătat Trupul cel omenesc. Şi ei, fără să-şi dea seama, au văzut cum între ei, cei doi, a apărut o umbră luminoasă, un Trup sfânt. Această Fiinţă Nouă, Care-i însoţise de la început, ascultase tot ce vorbiseră ei. Şi, în clipa când a apărut, i-a întrebat: „Despre ce vorbiţi între voi mergând pe drum?”. Ei se uită miraţi, surprinşi: „Tu eşti singurul străin în Ierusalim, că nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?”.
Fiţi foarte atenţi! Între noi merge Cineva care este atent la tot ce vorbim. Ce faceţi între voi la întuneric, vede Acela care, atunci când [ucenicii] erau cu uşile încuiate, a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Acesta este un testament strălucit şi o dovadă extraordinar de mare.
Noi, când vorbim despre lucrurile lui Dumnezeu, trebuie să întrebuinţăm calificative neobişnuite. Puterea lui Dumnezeu este neobişnuit de mare. Nu ne dăm seama cât de mare şi de puternic, şi de înţelept, şi de bun, şi de iubitor este Dumnezeu. Numai când Se apropie El atât de mult, până la limita alipirii de noi, şi, cu simţămintele noastre omeneşti, noi putem atinge divinitatea dumnezeirii Lui, atunci începem să pricepem câte ceva din această frumuseţe şi strălucire. Şi, cât putem noi sesiza, ni se umple sufletul nostru de lumină şi de har, şi de putere când ne apropiem de El.
Dar El este nespus mai mult şi mai frumos, şi mai puternic, şi mai bun, şi mai înţelept când fiinţa noastră sufletească se ridică cât mai înalt şi în momentele când El Se coboară cât mai jos spre noi. Astfel putem să-L atingem pe Dumnezeu şi-L simţim cum El ne-a atins. Atunci mintea noastră se luminează, sufletul nostru vibrează, puterea noastră creşte, priceperea noastră se limpezeşte şi începem să înţelegem ca într-o străfulgerare cerească adevăruri pe care până atunci nu le-am înţeles.
Noi trăim acum în zilele de după Învierea Domnului şi înainte de Înălţarea Lui. Nişte zile cu totul deosebite.
Anotimpul primăverii este cel mai însemnat anotimp din an. În acest anotimp sunt trei luni – cele mai însemnate luni din an –, în care se întâmplă trei mari evenimente, cele mai însemnate din tot cursul anului, din tot cursul istoriei, din tot cursul vieţii noastre şi care simbolizează şi cele mai importante evenimente petrecute în viaţa noastră personală în legătură cu ascultarea şi umblarea cu Dumnezeu.
Învierea se petrece în aprilie;
Înălţarea se petrece în mai;
Pogorârea Duhului Sfânt se petrece în iunie.
Ştiţi ce semnificaţie mare are lucrul acesta?
Învierea înseamnă naşterea din nou, care este începutul vieţii noastre cu Dumnezeu, începutul veşniciei noastre.
Înălţarea este transformarea noastră sufletească, maturitatea noastră duhovnicească, pregătirea noastră pentru roada binecuvântată, pentru slava binecuvântată, pentru slujba binecuvântată a lui Dumnezeu.
Pogorârea Duhului Sfânt înseamnă Reîntoarcerea Domnului Iisus, adică vremea când se vor face socotelile roadelor noastre.
Toate aceste trei evenimente înseamnă viaţa noastră duhovnicească: trei mari schimbări şi mari prefaceri în viaţa fiecăruia dintre noi. Totul începe cu învierea. Dacă n-ar fi învierea, n-ar fi nimic. Totul începe cu naşterea noastră duhovnicească, cu naşterea noastră din nou, cu învierea noastră din moartea păcatului, care înseamnă o înviere şi [este] ca o trecere la o viaţă veşnică.
Cu această înviere a început Istoria Credinţei Mântuitorului nostru, istoria biruitoare a Bisericii Domnului, Istoria veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi înviat Hristos – spune Sfântul Apostol Pavel – zadarnică ar fi mărturisirea noastră, zadarnică ar fi credinţa noastră, zadarnic ar fi tot.
Dar Învierea lui Hristos a dat putere, a dat însemnătate veşnică, a dat binecuvântare veşnică, rod veşnic, viitor veşnic şi lui Hristos, şi Bisericii Sale. Şi fiecăruia dintre cei care cred în El.
Învierea noastră este naşterea din nou. Momentul în care noi ne-am predat Domnului, ne-am hotărât pentru Domnul şi am început viaţa noastră cu El. Aceasta este învierea.
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2012
