În toamna anului 1962 veni pe neaşteptate ordin ca noi, cei inapţi, să fim duşi din colonie din nou la Penitenciarul Gherla. Astfel furăm împinşi şi încărcaţi în câte o remorcă de tractor, aşezaţi jos pe trei rânduri, fiecare cu picioarele desfăcute în formă de V, iar între picioarele unuia, aşezat altul. Bagajele le aveam în braţe – şi astfel, înghesuiţi până la sufocare, eram duşi spre Dunăre, să fim coborâţi într-un bac cu care să călătorim iarăşi pe apă până la Galaţi. Eu aveam în braţe pe un biet colonel invalid de pe front, cu piciorul drept retezat de o schijă. Avea o proteză grea şi incomodă atât pentru el, cât şi pentru mine. Credeam că voi muri până se va termina calvarul acestei călătorii smucite peste gropi, peste dâmburi, peste şanţuri. Dar n-am murit chiar nici unul.
În bac ne-au aşezat la fel de înghesuiţi pe toţi, ca în remorca cu care venisem, şi aşa am călătorit până la Galaţi. Am ajuns seara şi ne-au dus pentru noapte la penitenciarul de acolo. Mai fusesem aici acum douăzeci de ani, când îi vizitasem, două ceasuri, pe fraţii Marini şi Bălăuţă care erau atunci închişi aici.
Am fost băgaţi într-o sală mare cu pereţi înalţi şi cu paie pe jos. Mi-am dat imediat seama că asta fusese biserica închisorii, iar acum devenise dormitor pentru deţinuţii care erau în tranzit pe aici. Stăteam culcat pe spate, cu faţa în sus, privind cu inima plină de durere la picturile sfinte de pe pereţi şi de pe tavan, peste care acum era dat cu un strat subţire şi spălăcit de var. Prin această perdea de var, ochii sfinţilor priveau în jos spre lume plini de mustrare şi cu prevestiri rele. Altarul era transformat în WC, spre cea mai provocatoare ofensă adusă lui Dumnezeu. Deasupra acestuia, o mare cruce batjocorită cu var spălăcit atârna ca o sabie a mâniei lui Dumnezeu spre cei ce au batjocorit-o.
M-am cutremurat până în străfundul fiinţei mele cât de departe a ajuns poporul nostru în necinstirea Domnului Dumnezeu şi în batjocorirea sufletului şi credinţei părinţilor şi înaintaşilor noştri. Cu câte jertfe, cu cât respect şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu au înălţat ei, în vremile lor grele şi amare, aceste lăcaşuri de închinăciune şi de mulţumită Dumnezeului Izbăvirii lor! Iar noi, netrebnicii lor urmaşi, cum ne batem astăzi joc şi de Dumnezeul Care i-a izbăvit pe ei, şi de al nostru, Care ne-a dat o ţară mare şi liberă. La ce să ne mai putem aştepta acum şi în viitor? Cui ne vom mai ruga noi mâine, când pot veni iarăşi alte nenorociri şi mai mari, dacă de Dumnezeul Care ne-a scăpat ieri ne batem joc în acest fel astăzi?
În aceeaşi înghesuială chinuitoare până la marginea puterilor am fost duşi ziua următoare la gară şi împinşi în duba-vagon pentru Gherla, de unde plecasem cu douăzeci de luni în urmă, pentru experienţa de la Grind. Plecasem atunci cu o rană adâncă în suflet şi mă întorceam acum cu două. Amândouă coceau, usturau, ardeau, prevestind moarte, dar până acolo vor mai face încă mult rău.
La Gherla am fost înghesuiţi la început într-o cameră mare de jos, toţi cei ce fusesem în acelaşi dormitor la Grind. Aşa că lucrurile au continuat şi aici, încă adâncindu-se şi înrăutăţindu-se mai mult.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
