Dragă tinere,
Ai în mâini cea mai răspândită şi citită carte din lume, Biblia sau Sfânta Scriptură care cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor prin aleşii Săi, inspiraţi de Sfântul Duh. În ea găseşti răspuns la întrebările fundamentale pe care fiecare om, mai devreme sau mai târziu, şi le pune: cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă şi care este sensul vieţii sale. Dar nu numai la aceste întrebări fundamentale găseşti răspuns în Sfânta Scriptură, ci şi la întrebările pe care ţi le pune realitatea vieţii de zi cu zi. De multe ori nu ştii cum să procedezi într-o situaţie sau alta, eşti nemulţumit şi dezamăgit de tine însuţi şi de ceea ce se petrece în jurul tău sau te sminteşti de absurditatea unor evenimente şi realităţi, ca cea a răului, care strecoară în sufletul tău îndoiala în credinţă. Nu te tulbura, ci mai degrabă alergă la această Carte a Cărţilor şi caută aici răspuns nu de la om, ci de la Dumnezeu. Citind câteva versete, mai cu seamă din Sfintele Evanghelii, vei simţi deodată o linişte lăuntrică şi o iluminare care te pot îndrepta spre răspunsul căutat.
Este adevărat că pentru aceasta trebuie să crezi că nimic nu se petrece la întâmplare şi că toate evenimentele, mari şi mici, din viaţa ta şi a lumii, au un sens sau un scop pe care nu-l poţi afla întotdeauna uşor. Toată creaţia este plină de raţiuni divine! Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că: „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe El” (Romani 8, 28). Iar Mântuitorul Iisus Hristos ne asigură, zicând: „Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi” (Luca 12, 7). De asemenea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că „totul este har” sau, cum spune un părinte duhovnicesc contemporan: „Nimic nu este întâmplător, ci totul proniator”. Chiar şi răul din lume, boala, suferinţa şi lipsurile de tot felul nu sunt întâmplări, ci consecinţe ale păcatului, prin care Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă, adică la îndreptarea vieţii după voia Lui. Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 33, 11).
Trebuie să ştii şi aceea că Sfânta Scriptură este în primul rând cartea Bisericii, şi apoi a fiecărui credincios în parte, pentru că Dumnezeu ne vrea solidari, vrea ca să învăţăm unii de la alţii, să ne smerim unii în faţa celorlalţi şi să trăim în comuniunea Bisericii, care este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15). Numai Biserica, în calitatea ei de „trup al lui Hristos” (cf. Efeseni 1, 3), de organism viu care-i cuprinde pe toţi cei credincioşi (şi, potenţial, toată umanitatea, precum şi toată creaţia), este aceea care are darul de la Duhul Sfânt de a interpreta corect Cuvântul lui Dumnezeu.
Revelaţia dumnezeiască a început cu istoria poporului evreu pe care Dumnezeu l-a ales ca prin el să aducă la cunoştinţa adevărului toate neamurile pământului. Prima parte a Sfintei Scripturi, numită Vechiul Testament, este în fond istoria acestui popor în cursul căreia Dumnezeu S-a descoperit pe Sine ca fiind singurul Dumnezeu, dincolo de orice imaginaţie sau reprezentare omenească, dincolo chiar de orice nume. La poalele muntelui Sinai, Dumnezeu îi răspunde lui Moise dintr-un rug aprins care ardea, dar nu se mistuia, zicându-i: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Din aceste cuvinte înţelegem că Dumnezeu este existenţa în Sine şi prin Sine, singura existenţă necondiţionată şi necircumscrisă, nici chiar de un nume! Dumnezeii celorlalte neamuri aveau toţi un nume şi erau reprezentaţi sub cele mai diferite forme. Poporul evreu primeşte porunca: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare… Să nu te închini lor” (Ieşirea 20, 2-5). Aceasta este prima poruncă din cele zece porunci care alcătuiesc „tablele Legii”, scrise de Dumnezeu Însuşi şi înmânate lui Moise pe Muntele Sinai (vezi Ieşirea 20, 2, 17; Deuteronom 5, 21). Cele zece Porunci alcătuiesc Legea Vechiului Testament şi reprezintă primul şi cel mai important cod moral al umanităţii! Ele au valoare universală! Mântuitorul Iisus Hristos, în predica Sa de pe munte (vezi Matei, cap. 5-7), a „desăvârşit” cele zece Porunci, lărgindu-le şi aprofundându-le înţelesul. (…)
Atât în „Lege”, cât şi, mai ales, în „Prooroci” găsim numeroase referiri la Mesia sau Proorocul care va veni ca să mântuiască pe poporul său de fărădelegile sale. „Prooroc … ca şi mine îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18, 15), le vesteşte Moise conaţionalilor săi. Tot Vechiul Testament este orientat spre Mesia, Unsul Domnului despre care ni se spune că va fi un descendent al proorocului şi regelui David, că se va naşte în Betleem, că va binevesti săracilor, va vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, va propovădui robilor dezrobirea şi orbilor vederea. Proorocul Isaia, numit şi „Evanghelistul Vechiului Testament”, vesteşte, de asemenea, pătimirile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia.
Dragă tinere,
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Dumnezeu l-a creat pe om, „după chipul şi asemănarea Sa”, pentru a trăi veşnic în comuniune de dragoste cu el. Tinderea după veşnicie este sădită în firea oamenilor. De aceea nimeni nu vrea să moară, ci să trăiască veşnic. Fiind cel mai nenatural fenomen, moartea nu aparţine naturii umane, creată de Dumnezeu. Ea este un accident, intrat în firea omului din cauza căderii sale în păcat. Păcatul, adică refuzul comuniunii cu Dumnezeu, i-a făcut pe primii oameni din nemuritori, muritori, iar moartea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, s-a transmis la toţi urmaşii lor, până azi. Păcatul strămoşesc cu care toţi ne naştem înseamnă tocmai firea muritoare pe care o moştenim de la primii oameni.
Refacerea comuniunii cu Dumnezeu şi, ca urmare, biruirea păcatului şi a morţii, nu putea s-o realizeze nimeni altul, decât Dumnezeu Însuşi. Iar Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, „nebună”, pentru om, a ales calea întrupării Fiului Său. Astfel Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, se naşte, în timp, ca om, dar nu pe cale naturală, cum se nasc toţi oamenii, ci „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Îl numesc pe Hristos: „noul Adam”, „Adam total” sau „Omul universal”, pentru că, fiind fără de păcat, poartă în natura Sa omenească toată umanitatea şi toată creaţia. (…)
Chintesenţa învăţăturii Sale o găsim în aşazisa „Predică de pe munte” (Matei cap. 5-7), care se deschide cu cele „nouă Fericiri”, adevărată Chartă a fericirii, după care tinde tot omul. Porunca pe care Domnul o dă ucenicilor este de a se iub unii pe alţii: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 35). În porunca iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor se cuprinde toată Legea şi Proorocii (cf. Matei 22, 40). Iubirea este cea mai cuprinzătoare virtute şi esenţa vieţii creştine. Nimeni nu se mântuieşte fără iubire, care se extinde şi la vrăjmaşi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“ (Matei, 5, 44). Pacea şi bucuria sunt roade ale iubirii pe care nu le putem avea decât urmând exemplul Domului: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). (…)
Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pentru ca prin moartea Sa să biruie moartea, ultimul şi cel mai mare vrăjmaş al omului. El S-a făcut solidar cu oamenii, luând asupra Sa neputinţele şi bolile noastre, inclusiv moartea, pentru ca să fie cu noi în toate împrejurările vieţii, precum şi în momentul suprem al despărţirii sufletului de trup, când ne transformă moartea în Paşte, adică în pasaj sau trecere la viaţa cea fără de sfârşit. Dacă până la Hristos moartea era înfricoşătoare, pentru că ea însemna despărţirea de Dumnezeu, Principiul vieţii, moartea noastră devine Paşte, adică trecere în Împărăţia lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din lumea aceasta în Biserică. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui”! (Psalm 115, 6).
Mesajul fundamental al Sfintei Scripturi este al vieţii care biruie moartea. În Hristos şi cu Hristos nu putem fi decât biruitori. Biruitori ai păcatului, ai răului şi ai ispitelor de tot felul, dar, mai ales, biruitori ai morţii, vrăjmaşul cel din urmă al omului. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” este imnul cel mai preţios al Bisericii noastre Ortodoxe. Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!
Î.P.S. Serafim, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale si de Nord
– Contribuţie prevăzută pentru publicarea versiunii ortodoxe a Bibliei pentru tineri în limba germană –
