Vai de noi dacă am îndrăzni numai să spunem că aşa a făcut Pavel sau aşa a făcut Petru… dar n-am avea şi cuvânt ca să spunem: „Aşa facem şi noi”, – în măsura în care Dumnezeu Şi-a revărsat Harul peste noi. Ştim că Pavel a făcut aşa… Ştim că Petru şi Ioan au făcut mult… Ştim!
Dar se ridică semnul întrebării: tu, Costică, şi tu, Gheorghe, tu, Petre, şi tu, Ioane, ce-ai făcut?
Ştim ce-au făcut ei, ştim ce-a făcut Domnul… Ştim!
Dar eu şi tu, ce-am făcut noi? De aceea, zic, nu numai să îndrăznim să spunem, căci să ne ferească Dumnezeu să spunem lăudându-ne, iar de făcut să nu mai facem nimic!
Pentru ei, lauda lor e în faţa lui Dumnezeu pentru tot ce-au făcut ei… Aceasta este pentru ei! Dar ne punem întrebarea: „Noi ce-am făcut înaintea lui Dumnezeu?”
Vorbirea fratelui Costică Feder (Sălaşu de Sus) la adunarea de la Reşiţa – 1974
Plini de o recunoştinţă sfântă, Îl slăvim pe Dumnezeu.
Plini de dragostea pe care a putut-o revărsa Jertfa de pe Golgota în inimile noastre, vă îmbrăţişăm şi vă sărutăm pe toţi. Şi această îmbrăţişare v-o transmitem şi v-o aducem în persoana noastră umilă, în mijlocul frăţiilor voastre, al tuturor fraţilor chemaţi să alcătuim o turmă al cărui Păstor şi Dumnezeu, şi Mântuitor, şi Salvator să fie El, Iisus Hristos. Slăvit să fie Numele Lui!
Am vrea, dintr-o dragoste fierbinte, să vă aducem salutul nostru şi să vă rugăm din toată inima ca să ne credeţi că nu citim numai ca să înţelegem sau ca să vă spunem frăţiilor voastre că aşa au făcut Sfinţii Apostoli cândva.
Vai de noi dacă am îndrăzni numai să spunem că aşa a făcut Pavel sau aşa a făcut Petru… dar n-am avea şi cuvânt ca să spunem: „Aşa facem şi noi”, – în măsura în care Dumnezeu Şi-a revărsat Harul peste noi. Ştim că Pavel a făcut aşa… Ştim că Petru şi Ioan au făcut mult… Ştim!
Dar se ridică semnul întrebării: tu, Costică, şi tu, Gheorghe, tu, Petre, şi tu, Ioane, ce-ai făcut?
Ştim ce-au făcut ei, ştim ce-a făcut Domnul… Ştim!
Dar eu şi tu, ce-am făcut noi? De aceea, zic, nu numai să îndrăznim să spunem, căci să ne ferească Dumnezeu să spunem lăudându-ne, iar de făcut să nu mai facem nimic!
Pentru ei, lauda lor e în faţa lui Dumnezeu pentru tot ce-au făcut ei… Aceasta este pentru ei! Dar ne punem întrebarea: „Noi ce-am făcut înaintea lui Dumnezeu?”
Şi în momentul de faţă ne aducem aminte de o Biserică din Apocalipsa, căreia îngerul îi vestea: „Vezi, că n-am găsit faptele tale… Ştiu şi răbdarea ta… Ştiu şi bunătatea ta, ştiu tot, şi totuşi faptele tale nu le-am găsit scrise în Ceruri de Mâna Tatălui Meu”. „Vezi, veghează la ce-i pe moarte şi pocăieşte-te, îmbărbătează-te, că n-am găsit faptele tale.”
Să revenim la cuvânt: „Să mulţumim lui Dumnezeu cum se cuvine, pentru voi, fraţilor, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, dragostea fiecăruia dintre voi faţă de celălalt se măreşte tot mai mult.”
Mă opresc la versetul acesta. Dacă citim cuvântul acesta, ne cutremurăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu… Ori noi nu-I mulţumim de-ajuns lui Dumnezeu, ori Îi mulţumim şi starea frăţiilor voastre… Sau invers: frăţiile voastre Îi mulţumiţi pentru noi, şi starea noastră n-a ajuns încă la această plinătate… Care-i adevărul? Cine-i mincinos oare?… Acela ce nu împlineşte aşa cum scrie aici! Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu, căci suntem datori să-I mulţumim şi pentru frăţiile voastre, pentru că fericirea până la cel mai înalt punct, culmea bucuriei este cea pe care o avem în mijlocul frăţiilor voastre. Şi cred că la fel şi frăţiile voastre, căci nu zadarnică v-a fost osteneala şi cheltuiala ca să veniţi şi să ne întâlnim aici.
Aceasta-i fericirea noastră, dar iată întrebarea de la ultimele rânduri ale versetului: „…pentru că credinţa voastră creşte tot mai mult.” Acesta este un adevăr cu care noi va trebui să stăm în faţa lui Dumnezeu.
Zice marele Israel către Iosif, fiul său: „Du-te şi caută pe fraţii tăi şi vezi dacă sunt sănătoşi.” Îl trimite să se ducă, dar nu numai ca să-i caute şi să-i vadă… „Şi vezi ce fac şi să-mi aduci veşti bune, dacă-s sănătoşi, dacă turma-i sănătoasă. Du-te şi să-mi aduci veşti bune.”
Fraţilor dragi, practic să lucrăm lucru acesta. Fraţilor, ştim – sau numai o parte ştim – că suntem în drumul aceasta şi avem încredere că ne şi ajutăm, în măsura în care rugăciunile şi părtăşia noastră cu Dumnezeu este deplină. Pentru noi, pentru toţi care suntem aici, azi se ridică un alt semn de întrebare. Chiar dacă unii sunt mai slabi dintre noi şi dintre frăţiile voastre, totuşi se ridică o întrebare ca o taină a lui Dumnezeu: Ce faci, frate? Aşa cum i-a zis Iacov lui Iosif: „Du-te, cercetează-i, caută-i şi vezi ce fac… Dacă-s sănătoşi, dacă turma-i sănătoasă şi să-mi aduci înapoi veşti bune.”
Cuvântul zice mai departe: „De aceea ne vedem cu voi.” Ne vedem cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care le suferiţi. Într-alt loc, Sfântul Pavel spune: „Macedonenii, în sărăcia lor, nu cer, dar ei au făcut un dar aşa de mare, ca şi alţii să se bucure prin necazurile lor.”
Să ne bucurăm de fraţii noştri care au trecut prin necazuri şi prin suferinţe biruitori. Care dintre fraţi ar putea spune: „Pentru mine n-a venit nici o ispită.”? – când de multe ori am fost biruiţi de mai multe ispite, nu numai de una… Dar dacă alergăm la harul lui Dumnezeu, rămânem statornici – şi ne bucurăm de aceasta cu o bucurie negrăit de mare în mijlocul frăţiilor voastre.
Fraţii mei dragi, mă cutremur de cuvântul care spune cu privire la prigoane. Sunt mulţi dintre noi… sunt mulţi care tremură la prigoane, care tremură în faţa cheltuielii, care tremură în faţa oboselii, care tremură în faţa intereselor… Că „nu pot”, că „nu mă duc”, că „mi-i frică” sau că „n-am bani”, toate acestea la un loc sunt slăbiciuni care nu sunt îngăduite unui frate, unui suflet răscumpărat de Hristos. Noi am dori din toată inima să nu fie aşa. Căci trebuie să privim lucrurile prin prisma Cuvântului şi a Duhului Sfânt. Nu prin firea noastră sau prin eul nostru, sau prin litera legii, ci prin taina Cuvântului lui Dumnezeu.
O, dacă ne-am putea da seama cât de mare este harul răscumpărării noastre, aşa cum zice Sfântul Ioan Apostolul: „Acum sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Ce va fi nu s-a arătat încă, dar atunci când Se va arăta El ştim că vom fi ca El.” Auzi, frate şi soră? Să fii ca Dumnezeu, la aceasta eşti chemat.
Dacă la unii dintre noi, cei mici, aşa cum suntem, nemernici şi neînvăţaţi, ar veni un sol tocmai de la Bucureşti şi ar spune: „Uite, sunt trimis de tovarăşul conducător de stat ca să te pun alături de el, să fii alături de el…” Cum ţi-ar bate inima ta atunci, parcă nici nu ţi-ar veni să crezi!… Tu, om de nimic, să meriţi chemarea aceasta? Tu, care eşti slab, să ajungi la chemarea aceasta? Tu… care nu ai decât două, trei clase primare, să fii pus acolo? Tu, care n-ai fost un învăţător, ci ai fost un pierdut, o unealtă în slujba vrăjmaşului… să fii cerut de unul care să te pună aşa de sus?
Fratele meu şi sora mea: nu te teme de această dragoste dumnezeiască, de această îndelungă răbdare, de acest har ceresc, căci Dumnezeu voieşte aşa! Dumnezeu ne cheamă la o aşa stare înaltă în ceruri. Dar ne revine şi nouă o datorie faţă de acest mare har. Noi nu ne-am fi cunoscut niciodată, cât îi lumea asta, dacă n-ar fi fost Hristos! Ce căutăm? Prin ce mijloace ne putem noi cunoaşte, din marginea Ardealului, cu frăţiile voastre din marginea cealaltă a Banatului? Ne putem cunoaşte cu unul, cu doi sau cu zece, dar aşa, fraţilor, noi suntem o familie duhovnicească. Acesta-i Dumnezeu şi de aceea noi suntem aşa de bucuroşi în clipele acestea, fiindcă aici e Dumnezeu în mijlocul adunării lui Dumnezeu.
Dar iată ce ne revine şi nouă… Citesc câteva versete şi vreau să fim pe deplin încredinţaţi de tot ce se poate înţelege. Să avem deplină încredinţare că Dumnezeu găseşte cu cale, că „Dumnezeu găseşte drept să dea întristare celor ce vă întristează”. Nu vă supăraţi şi nu vă înfricaţi de cei ce vă întristează. Se vor întrista şi ei odată. Nu tu trebuie să te răzbuni, nu tu trebuie să fii ambiţios! Lasă că are Dumnezeu grijă. Tu să stai liniştit aşa cum îi spune Dumnezeu lui Moise: „Spune copiilor lui Israel să stea liniştiţi în faţa Mării Roşii, că au să vadă puterea Mea imediat şi Faraon are să vadă cine-i Dumnezeu, despre Care a zis că nu-L cunoaşte.”
Aşa au să vadă toţi, dar e ceva care ne atinge şi pe noi. „Şi să vă dea odihnă (o fericire dată-n dar) atât vouă, (…) cât şi nouă, la descoperirea Domnului Iisus din Cer şi cu îngerii puterii Lui.” Acum vă rog să fiţi atenţi: Domnul Se va arăta „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce n-ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.”
Fraţilor dragi, ne cutremurăm: am ascultat noi totdeauna cum se cuvenea de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos? Dacă ne facem o analiză a vieţii noastre, nici nu trebuie să ne ducem peste 20 de ani în urmă sau peste 25, sau peste 30, de când suntem în Lucrarea lui Dumnezeu. Numai peste o zi, numai peste un ceas, numai peste două zile… Am ascultat noi întocmai Evanghelia lui Dumnezeu? Dacă Evanghelia lui Dumnezeu spune aşa, apoi noi credem în Evanghelie, fiindcă a fost planul Domnului, glasul Lui. Pocăiţi-vă! Înnoiţi-vă!… Şi Evanghelia spune aşa: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, tu întoarce-i şi obrazul celălalt.” Dar dacă ţi-a zis cineva o vorbă, tu i-ai zis zece. Sau dacă te-a deranjat cineva sau te-a degradat, sau nu te-a îndreptăţit, te-ai umflat în pene ca un păun.
Şi-atunci cum asculţi tu de Evanghelie? Când aici spune: „…într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu ascultă de Evanghelie.” „Dacă-ţi ia cineva haina ta, nu-i opri nici cămaşa”… Dar ţie nu-ţi ia nimeni haina şi nici cămaşa, numai ţi-a luat „premiul alergării” tale, acela de-a fi numai tu [în frunte], şi te-ai şi supărat: „Gata, eu eram în drept! Eu eram cel care trebuia să fiu înainte.” Evanghelia nu aşa ne învaţă, dragii noştri!
Trecem mai departe şi citim alt loc al Cuvântului lui Dumnezeu (cu care vrem să încheiem): „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu…”
Să ne ajute Dumnezeu, fraţii noştri dragi, să nu mai facem nici un pas fără El. Să lucrăm împreună cu El, fie frate, fie soră, fie tineri. Căci dacă noi citim firul Evangheliei şi istoriei Cuvântului lui Dumnezeu, putem observa felurite chipuri de oameni şi locuri, şi vârste de oameni cu care a lucrat Dumnezeu, începând de la un copil de 3 ani. Chiar numai cu copii a lucrat Dumnezeu lucrări care astăzi uimesc o lume. Dumnezeu lucrează cu fiecare în parte! Îl vedem lucrând cu oameni mari, lucrând cu împăraţi, lucrând cu servitori, lucrând cu oameni cu bube, lucrând cu bogaţi… Cu toate felurile de oameni din societate, cu bunătate Dumnezeu a lucrat. „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim ca să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” Căci El zice: „La vremea potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită, iată că acum este ziua mântuirii!” „Noi nu dăm nimănui (să facă Dumnezeu să nu fim mincinoşi faţă de cuvântul acesta pe care-l citesc acum)… noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.” Hai să ne punem în faţa acestui Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu care ne judecă! Noi nu dăm prilej nimănui ca slujba la care am fost chemaţi de Dumnezeu să fie defăimată? Dumnezeu şi Cuvântul Său are toată puterea să ne mântuiască… Acelaşi Cuvânt are şi puterea să ne judece şi să ne osândească, dacă noi nu trăim aşa.
Dragii noştri, scumpii noştri, iubitele noastre surori şi tineri dragi, să nu daţi prilej nici în şcoală, nici – aşa cum a spus fratele – la serviciu, ca slujba voastră să fie defăimată. Slujba la care te-a chemat Dumnezeu… Poate că tu încă nu-ţi dai seama bine la ce slujbă te-a chemat Dumnezeu! El te-a chemat la mântuire! E o slujbă mare aceasta! Vrea Dumnezeu ca împreună cu tine să clădească ceva, să facă din tine o piatră de diamant în Marea Cunună a Lui în Împărăţia Lui cea Veşnică. E o slujbă destul de mare! Căci pe această piatră sfântă suntem noi şi voi, „fraţi sfinţi care aţi avut parte de chemarea cerească”. Voi nu mai sunteţi şi noi nu mai suntem ai noştri şi nu mai avem numele pe care l-am avut la botez, ci avem numele de piatră. Şi frăţia ta, şi sora, şi eu suntem o piatră din Templul mare al lui Dumnezeu. Dar cum să nu ne punem întrebarea: ce fel de piatră suntem? Pot fi eu o piatră din capul unghiului? Pot fi o piatră pusă acolo să rezeme toată clădirea şi să nu se dărâme? Pot fi eu asta? Sau nu încă? Sau sunt o piatră rotundă, care nicăieri nu-şi află loc? Sau sunt moale, nisipoasă, care de îndată mă sfărâm? Necazuri, îndoieli, ispite mă dărâmă şi mâine nu mă mai vezi în clădirea aceasta binecuvântată a lui Dumnezeu…
Fraţii noştri dragi, surorile noastre scumpe, am avea aşa de multe de spus şi dragostea ne împinge să spunem aşa de mult, dar nu numai să vă spunem, ci, cu ajutorul şi părtăşia sfântă în Hristos, cu toţii să ajungem împlinitori pe deplin ai Cuvântului lui Dumnezeu. Dar ne mărginim astăzi aici şi aş vrea să mai amintesc o dată „că Dumnezeu va să dea întristare celor ce vă întristează”, în loc să dea odihnă. Şi „într-o flacără de foc să pedepsească pe cei ce n-ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.” Trebuie să ne bucurăm, dar tremurând. Avem un Dumnezeu plin de bunătate, dar şi de severitate, drept şi gelos.
Ai făcut un legământ cu soţia ta (observ că majoritatea suntem căsătoriţi aici). În jugul acesta al vieţii, numai fericit ai trăit? Ba chiar poate mai mult ai avut de suferit, dar nu te-ai despărţit din pricina aceasta, ci ai pus umăr la umăr şi ai dus căsnicia. Ai avut un moment de fericire în clipele tinereţii şi apoi au venit greutăţi, şi apoi au venit copiii, şi-apoi a venit boala în unul şi-n celălalt. A fost greu şi celălalt a dus lipsa, dar nu s-au despărţit oamenii credincioşi, până la moarte. Dacă am făcut un legământ cu Hristos – cu Acela Care este mai mult decât soţia sau soţul – e Dumnezeu în noi. Nădejdea slavei, aşa cum ne arată Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţilor, să nu cădem de oboseală atunci când trecem prin încercări sau greşeli, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Eu n-am ajuns la ţintă, dar alerg.” N-am ajuns desăvârşit, dar mă lupt. De o mie de ori să cad, nu e nimic, că aşa se spune: Cine cade şi să nu se mai scoale? Cine-şi lasă trupul în mocirlă când cade? Chiar dacă e mort de beat, mormăind în mocirlă, dar tot dă să se scoale. Parcă nu ştie nimic, dar tot ştie că nu e bine să doarmă în mocirlă.
Deci, fraţii noştri dragi, nimeni să nu descurajeze, dar nici nimeni să nu-şi permită a stărui în greşeală, ci să părăsească greşeala. A stărui e o stare grozav de periculoasă! Nu numai pentru noi, oricare am fi, ci este o stare care frânează Lucrarea lui Dumnezeu. N-aţi observat? Când vorbeşti câte unuia despre mântuire şi se duc la el acasă câţiva fraţi şi câteva surori, el răspunde: „Lăsaţi-mă cu pocăinţa voastră, că am văzut eu, că am auzit eu cine sunteţi voi, că mi-a spus cutare şi cutare…” Dacă are dreptate, nu e numai un rău al căderii şi al abaterii tale, ci tu frânezi dezvoltarea şi creşterea lui Hristos din alţii. Vedeţi? Femeia lui Lot n-a rămas nici în cetate, dar n-a ajuns nici la adăpost, ci ea a rămas pierdută pe drum. Ea a frânat lucrarea lui Dumnezeu… Avea de ales între mântuire şi pierzare… Dar ea a frânat mântuirea şi a ales pierzarea; a frânat şi a rămas stâncă de piatră, stâncă de aducere aminte pentru oricare dintre noi.
Domnul să ne binecuvânteze! Suntem aşa de fericiţi pentru aceste clipe, dar am dori, aşa cum zice Cuvântul, întorcându-ne înapoi, să putem duce veşti bune de la fraţii noştri la fraţii noştri dragi, despre tot ce Dumnezeu a lucrat şi va lucra în noi până la sfârşit. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
3. „NOI NU DĂM PRILEJ DE POTICNIRE”
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
