Darul lui Dumnezeu

Pe străzile Sibiului – acest oraş medieval din centrul Ardealului – nu s-a văzut niciodată animaţie mai impunătoare ca aceasta de acum, din ziua Rusaliilor anului 1932. Au defilat aici multe regimente ale împăraţilor care au stăpânit acest oraş în decursul istoriei, dar uniformele lor de paradă nu s-au apropiat măcar de frumuseţea costumelor ţărăneşti ce sclipeau în lumina soarelui de iunie, înălţat deasupra clădirilor surâzătoare, împodobite cu ramuri de tei verde, după obiceiul locului, la această sărbătoare. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, în fermecătoare costume naţionale din toate colţurile ţării, veniseră la marele congres al so­cietăţii religioase «Oastea Domnului». Societatea sărbăto­rea zece ani de existenţă şi, la apelul lansat de ea prin or­ganul său, foaia pentru popor «Lumina satelor», răspun-seseră mulţi dintre membrii ei, în majoritate ţărani.

Izvorâtă din sânul Bisericii Ardelene, ca o necesitate a timpului, această Mişcare de trezire sufletească depăşi­se de mult hotarele regiunii, ba şi ale ţării, iar numărul membrilor ei întrecuse suta de mii în anul acela.

Acum, după sfârşitul Sfintei Liturghii, mitropolitul Nicolae Bălan, cel care binecuvântase strădaniile preotu­lui Iosif Trifa – iniţiatorul acestei Mişcări – ieşise din ca­tedrală şi se opri câteva clipe, privind din vârful scărilor la miile de credincioşi care se îndreptau spre curtea Fa­cultăţii de Teologie, unde urma să se ţină cuvântările Congresului. Prin faţa lui, pelerinii treceau pâlcuri, pâl­curi, cu prapuri în frunte, care se îmbinau armonios în cântarea bisericii cu costumele naţionale ce-şi schimbau nuanţa din minut în minut, ca un briliant de preţ în lu­mina soarelui. Trecea un grup în costum bucovinean, după care urma altul bănăţean, apoi venea un pâlc în straie moldoveneşti şi altul din Ţara Moţilor, din Muscel, Dobrogea sau Mehedinţi, ori din părţile Făgăraşului, din Maramureş, de pe Câmpia Dunării… Toţi păşeau prin faţa ierarhului Bisericii lui Hristos ca o ţesătură multico­loră ce se unduia dintr-o latură într-alta sub binecuvân­tarea arhierească. Masa aceasta mişcătoare de oameni cânta cu mult elan, ca un singur om, Troparul Rusaliilor: „Binecuvântat eşti, Hristoase Dumnezeul nostru…”. Ba şi lumea de pe trotuare, ca şi cei de la ferestrele caselor care asistau la trecerea convoiului cântau împreună, încât în­treg oraşul părea o vastă catedrală cu soarele de iunie de deasupra drept candelabru atârnat de cupola cerului azuriu şi fără pată.

În lungul străzii Mitropoliei în care inunda din toate părţile tumultul pelerinilor, nu se vedea decât o masă compactă de capete omeneşti mişcătoare care devenea din ce în ce mai densă şi se mişca anevoie, până se opri, în cele din urmă, semn că locul fixat pentru ţinerea Con­gresului se umpluse. Grupurile oprite pe parcurs se con­topiră curând unele cu altele, păstrându-se doar nuanţa regională a costumelor. în pauzele dintre cântări, oamenii intrau în vorbă unii cu alţii:

– De unde sunteţi, fraţilor? întreba câte unul.

– Din Năsăud – spuneau unii, alţii din Gorj, de la Ba­cău, din Bucureşti.

– Dar ce-o fi având omul acela ce plânge aşa în ho­hote colea? – întrebă unul în taină pe altul, dintr-un grup local, oprit în dreptul Bisericii Luterane.

Acela întoarse capul în direcţia indicată discret de întrebător şi văzu pe grilajul gardului pe cel care plângea cu faţa în palme întors spre zidul bisericii.

– Acela-i preotul luteran de la această biserică să­sească – şopti cel întrebat.

– Săracu’! Da’ oare de ce o fi plângând?

– Cine ştie, poate vreun necaz.

– Mă duc să-l întreb, că poate are nevoie de ajutor -zise acela şi se strecură prin lume, în curtea bisericii, un­de se adresă preotului care nu-i observă apropierea:

– Să mă iertaţi, părinte, da’ pe mine nu mă rabdă inima să nu întreb când văd pe cineva plângând. Pot să vă ajut cu ceva?

Preotul, surprins şi oarecum ruşinat, se întoarse spre întrebător, ştergându-şi ochii şi spunând:

– Nu, frate, nu trebuie ajutor la mine, că io plâng de bucuria dumneavoastră că aveţi aşa un popor şi aşa o Bi­serică bogată în frumuseţi, nu ca la noi.

Apoi, observând că în faţa lui are un ţăran robust cu pumnii de oţel, gata să intervină cu ei la nevoie, spuse zâmbind:

– Dumneata ai inimă bună, frate. De unde eşti şi cum te cheamă?

– Grigore, Hâncu Grigore şi sunt din Teslari, un sat de prin părţile Ploieştilor.

Preotul luteran îl măsură atent cu privirea, plăcut impresionat de acest ţăran musculos care parcă era făcut pentru lupte sportive sau pentru bătăi; şi acum stătea în faţa lui în atitudine de smerenie, ca un monah oriental, gata să-i dea mână de ajutor dacă i-ar cere.

– Eşti şi tumneata ostaş al Domnului, frate? întrebă el pe Hâncu.

– încă nu, da’ o să mă fac dacă m-o lăsa părintele nostru. Am venit şi eu încoace cu cei din Bozieni, un sat de lângă noi, că vreau să-mi cumpăr şi „vocsele” de pictu­ră, că am auzit că aici se găsesc, nu ca la Ploieşti.

– Ştii să pictezi?

– Aşa puţin, că am fost „ocinic” la o „vocsitorie” care făcea şi „forme”.

– Foarte frumos, frate.

Şi, cum mulţimea începu să se mişte iarăşi câte pu­ţin, Hâncu părăsi pe preotul luteran, pentru a nu se ră­tăci de tovarăşii lui.

– Frumoasă Biserică au românii aceştia! spuse lute­ranul în limba lui săsească, zâmbind în urma lui Hâncu care se strecura prin mulţime la ai săi. Iată ce poate face această Biserică cu iubirea şi blândeţea ei când se lu­crează cu inimă. A putut aduna mai multe suflete supuse decât ai noştri cu protestul lor în patru secole.

Organizatorii Congresului nu prevăzuseră acest flux de oameni, aşa că plănuiau să deschidă lucrările lui chiar acum şi în poziţia în care se găseau. Planul fu adus la cunoştinţa Mitropolitului spre aprobare de către grupul condus de Părintele Iosif Trifa, şi înaltul Ierarh îl încuvi­inţă, dând binecuvântarea de începere. Programul se des­chise prin rugăciunea «împărate Ceresc», cântată de corul mitropolitan, după care urmă cuvântul Ierarhului.

Mitropolitul Nicolae Bălan, care era şi unul din renumi­ţii doctori în filozofie, vorbi în ziua aceea atât de adânc, dar în acelaşi timp în cuvinte simple şi pe înţelesul tuturor, în­cât, în cele douăzeci de minute cât a ţinut cuvântarea, mul­ţimea aceasta părea de cremene, ca o vastă frescă naţională zugrăvită de cel mai iscusit pictor.

– Hristos în mijlocul nostru! strigă înalt Prea Sfinţia Sa.

– Este şi va fi! tună răspunsul mulţimii celor adunaţi.

– Iubiţii mei fii sufleteşti!

Simt în inima mea o deosebită bucurie de a saluta Oastea Domnului de pe întreg cuprinsul ţării româneşti.

Bine aţi venit cei care purtat, pe Hristos în sufletele voastre! Dumnezeu să vă binecuvânteze paşii şi să vă spo­rească puterile. Lucrul acesta să fie binecuvântat căci e lu­crul Domnului.

Iubiţii mei, folosesc ocazia ca să vă asigur de toată dra­gostea ce o dă Biserica Mişcării voastre.

Era după război. Dumnezeu m-a chemat la scaunul Mitropoliei ardelene. M-am rugat Domnului să-mi descopere ce anume ar putea face să renască la o viaţă nouă pe fiii Neamului nostru. Atunci am luat hotărârea de a înfiinţa aici o gazetă care să poarte cuvintele Scripturii şi să le împrăştie pe întreg cuprinsul acestei ţări. îmi trebuia un om pentru îndeplinirea operei. Sub inspiraţia lui Dumnezeu, gândul meu s-a oprit asupra unui smerit preot din Munţii Apuseni, care, pe vremuri, când eram profesor, fusese ucenicul meu la seminar. Am trimis vorbă Părintelui Iosif, din Vidra. A ve­nit. Şi am pornit împreună la lucru. Părintele Trifa, văzând cum creşte opera, creştea şi dânsul duhovniceşte. Oastea Domnului este un curent de trezire în albia vieţii noastre. Un curent de care se bucură Biserica. Un curent care e chemat ca o ploaie de primăvară. Un curent pe care să-l binecuvânteze Hristos, socotindu-l a fi al Său.

Lucrul început a sporit an de an, şi azi Oastea numără aproape 60.000 de ostaşi în slujba Domnului. Nu cred să mai fie vreo societate culturală care să numere azi 60.000 de suflete închinate lui Hristos.

Ea este sfântă.

Altarul saltă de bucurie.

Părintele Trifa, purtătorul steagului acestei Mişcări, a fost învrednicit de Domnul să aibă harnici luptători în toată ţara. De aici, de la «Lumina Satelor», şi până în cele mai în­depărtate colţuri ale ţării, Oastea a intrat în familie cu lumi­na lui Hristos. A răspândit peste 300.000 de exemplare de cărţi, şi toate închinate lui Hristos. Colaboratori a avut şi în alte locuri, chiar şi în Capitala ţării. Acolo e o mişcare din aceea ce poartă cuvântul Asociaţiei. Am numai bucurie pentru preoţii şi fruntaşii intelectuali ca: Arhimandritul Iuliu Scriban, scriitorii Alexandru Lascarov-Moldovanu, Ion-Grigore Oprişan ş. a. Domniile lor au avut curajul, în faţa tutu­ror adversităţilor, să depună mărturisirea lor de credinţă tare.

Sunt pilde vrednice de urmat, chemând intelectualitatea să se înroleze sub steagul nostru. Sunt drepţi ca lumânările. Aş merge prea departe înşirând din lumea oraşelor şi satelor noastre pe cei care ostenesc pentru Oaste.

Dumnezeu e la conducerea ei. Oamenii nu pot face aşa ceva. Asemenea porniri sunt de la Dumnezeu, Cel care a dat viaţă, a înviat pe Hristos şi a trimis pe Duhul Sfânt să Se pogoare peste Apostolii Săi.

Cu aceasta închei şi vă zic: Bine aţi venit, voi, cei care aţi venit în numele Domnului!

Dumnezeu să fie cu voi! Amin.

După sfârşitul cuvântării, Ierarhul s-a aşezat pe un scaun ce i-a fost adus din catedrală, în timp ce toată sufla­rea intona imnul Oastei, «Iisus, Regele cel Mare», încât vi­brau geamurile caselor de glasul mulţimii, urcând spre slă­vile cerului, iar ecoul răzbătea până la mari depărtări.

După sfârşitul cântării, din vârful scărilor unde a stat Mitropolitul, a luat cuvântul un laic îmbrăcat în stra­ie de oraş. Omul era mic de statură, grăsuţ şi cu faţa ro­tundă, împodobit cu o mustaţă neagră, tunsă scurt în lungul buzei superioare şi pieptănată în jos. Fruntea pă­rea mai lată de cum era, din cauza începutului de chelie de deasupra ei. Ochii lui căprui, mai mult mici decât mari, şi-i aplecă peste cele câteva hârtiuţe cu însemnări ce le avea în mână pentru predică, apoi începu să vor­bească cu glasul său, nu prea sonor, dar mângâietor şi plin de clocotul credinţei ce-i ţâşnea din inimă:

– înalt Prea Sfinţite Stăpâne, preacucernici părinţi slujitori ai sfintelor altare, preaiubiţii mei fraţi şi su­rori în Domnul Iisus Hristos, dulcele nostru Mântuitor, Slăvit să fie Domnul!

Am dorit mult ziua aceasta când, în Capitala Oas­tei, să fluture steaguri duhovniceşti, să vibreze sub bătaia Duhului Sfânt inimi duhovniceşti.

A fost ca o trâmbiţă de mobilizare chemarea pe

care înaltul Păstor din cetatea arhierească a marelui Şa-guna ne-a făcut-o cunoscută prin «gornistul» Domnu­lui.

Iată-ne răspunsul la apel.

Voit-a Domnul Iisus, Comandantul Suprem al Oastei, ca aceasta să se petreacă în slăvită zi de naşte­re a Bisericii Lui. E aceasta mai presus de orice îndo­ială, este orânduire de Sus, în care noi vedem degetul lui Dumnezeu. (…)

Numai El a rânduit ca în ziua aceasta de îmbucu-rare deplină să putem aduce Bisericii noastre luptătoa­re pentru naţie – căci aceasta a fost însuşirea de că­petenie a creştinului de pe aceste meleaguri – plecarea genunchilor noştri

Am cunoscut din istoria acestei Biserici, ca şi din drumurile mele prin satele cu bisericuţe de lemn, dar cu suflete de aur, pecetea ostăşiei acestui creştinism.

Şi când, din Sibiu, s-a făcut auzită până la margi­nile ţării chemarea de luptă împotriva puterilor întune­ricului, săptămână de săptămână, de zece ani, cum am putea să nu vedem degetul lui Dumnezeu că astăzi, în Ziua Rusaliilor, ne aflăm în tabără duhovnicească în acest Sibiu, leagănul Oastei noastre scumpe?

Dacă este adevărată afirmarea celui mai de seamă istoric al nostru că „Biserica României unite nu este încă aşezată în formele sale, nici în spiritul ei” din pri­cina împrejurărilor istorice deosebite în care ea a avut să se dezvolte, suntem fericiţi să vedem că din stânca Bisericii din Ardeal, totdeauna în nobilă misiune de luptă, a izvorât – cu o putere necunoscută până aici -cea mai intensă mişcare duhovnicească din Biserica noastră, cuprinzând tot mai în larg şi mai în adânc sufletul românesc de pretutindeni. E un omagiu curat, ca şi inima noastră de azi, pentru Biserica Ardeleană, pentru oamenii ei şi aşezarea ei.

Viziunea Profetului Iezechiel, cap. 37, cu acea vale

plină de oase uscate, care, într-un «vuiet» şi «foşnet» s-au împreunat os la osul său, s-au acoperit cu carne şi piele, a intrat suflarea duhului în ele, a trăit şi a stat pe picioarele lor o oaste foarte, foarte mare, aceas­ta este actualitatea renaşterii pe care o sărbătorim azi, luând contact unii cu alţii, sub suflarea Duhului Sfânt, a Cărui binecuvântare înmiresmată o respirăm cu toţii.

înalt Prea Sfinţite Stăpâne, numai Duhul lui Dumne­zeu V-a inspirat atunci când aţi chemat la lucrarea aceasta de trezire a oaselor moarte pe smeritul slujitor din Munţii Apuseni. O ţară întreagă, ale cărei hotare şi împărţiri istorice au căzut ca zidurile Ierihonului, la su­netul desluşit al trâmbiţaşului ce V-aţi ales, s-a cutremu­rat în conştiinţa ei stagnată ca un iezer. Cele peste 300 de mii de cărţi ale Oastei, stropite cu lacrimi şi rugăciune, şi care s-au desfăcut în câţiva ani, precum şi alte câteva sute de mii de Biblii, ce s-au pus în mâna poporului prin Oastea Domnului, sub îndemnul direct şi binecuvântarea înalt Prea Sfinţiei Voastre, au pregătit, împreună cu «Lumina Satelor» şi suplimentul ei religios – «Oastea Domnului» – măreaţa formaţiune de luptă duhovnicească, ai cărei stegari, unii prezenţi în trup, alţii numai în duh, aşteaptă cuvântul de ordine.

Şi cuvântul acesta, care va fi cuvânt de organizare, îl aşteptăm să purceadă de la neînfricatul luptător, ca­re sunteţi înalt Prea Sfinţia Voastră. Aţi pornit apele revărsării duhovniceşti peste ogoarele atât de scorojite de arşiţa păcatului. Vă revine sfânta grijă de a canaliza aceste ape, integral, în matca Ortodoxiei, spre a fi în­tru totul fertile şi binecuvântate, spre a nu se pierde zadarnic nici un strop de energie duhovnicească.

Biserica Domnului – Comandantul nostru Suprem – Vă va înscrie numele în pisania renaşterii şi unităţii ei spirituale, dând Oastei Sale cadrele de apostolat voluntar, eroic şi generos, pentru lupta cea bună, după lege, lupta în Hristos, pentru Hristos.

Fie ca Duhul Sfânt să umple inimile noastre de înţelepciune în acest mare ceas de iubire pentru Hris­tos şi de ascultare a voii Lui.

Slăvit să fie Domnul!

Cuvântul acesta dură aproape o jumătate de oră, dar tuturor li se păru un minut. Aceasta se observase după atitudinea ascultătorilor, dar mai ales după gla­sul acestei mulţimi care, la urmă, răspunse la salut cu o izbucnire ca un torent de vijelie:

– în veci, amin, frate, să trăieşti!

Ca întotdeauna la astfel de ocazii, şi aci, în apropierea vorbitorilor, se găseau câteva persoane cu blocnotesuri şi creioane în mână, care-şi notau câte ceva din cele văzute şi auzite în jur, pentru a le comunica şi altora, poate chiar vreunei gazete sau, pur şi simplu, pentru amintirea perso­nală. Printre aceştia, mai la o margine, lângă un preot de vârstă mijlocie, o tânără umpluse trei coli de hârtie cu dife­rite semne şi acum rămăsese cu creionul în mână, privind la cei din jur, parcă voind să întrebe ceva. Preotul de lângă ea îi observă intenţia şi o întrebă:

– Doriţi ceva, soră?

– Da, părinte, aş vrea să ştiu cum se numeşte dom­nul care a vorbit – zise tânăra, în timp ce mulţimea into­na o nouă cântare.

– Acesta-i avocatul Ion-Grigore Oprişan din Bucu­reşti, director în Ministerul Industriei şi Comerţului.

Tânăra mulţumi şi mai făcu la începutul foilor sale

câteva semne.

După acest vorbitor înflăcărat, urmă la cuvânt scrii­torul Alexandru Lascarov-Moldovanu, venit de la Bucu­reşti anume pentru evenimentul deosebit. Ca un torent se revărsau aprecierile sale la adresa roadelor Mişcării du­hovniceşti «Oastea Domnului», cerând ajutorul tuturor celor îndreptăţiţi a sprijini Lucrarea lui Dumnezeu, iar înaltului Ierarh de a întări protecţia acesteia şi mai mult.

în timp ce tânăra îşi însemna numele celui ce tocmai îşi încheiase cuvântarea, un glas dulce şi pătrunzător, în acelaşi timp, statornici o tăcere adâncă şi încordată peste întreaga mulţime. Un preot scund, slăbuţ, cu un gest atât de calm şi de familial, salută adunarea cu: „Slăvit să fie Domnul!”. Tânăra nici nu trebui să mai întrebe cine-i pă­rintele, căci de pe toate buzele se desprinse un nume atât de cunoscut tuturor:

– Părintele Trifa!… Părintele Iosif Trifa!…

Şi, tot atunci, o mare de voci răspunse salutului, ca­re se rostogoli prin toate ungherele: „în veci amin!…”. Apoi părintele urmă:

– După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie, în fiecare săptămână, cu „ascultătorii” mei din ţară.

Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o pre­dică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.

într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului, şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei Miş­cări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).

în mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei care mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba ce aţi văzut pe la Sibiu, voi să răs­pundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Dom­nul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăru­itor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.

Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte, era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strân­sese într-un singur punct: O Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit; simt că a sosit. O singură do­rinţă mai am. Eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt!

Deci dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu ar trebui să fiu un mort de doi ani, şi, dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumne­zeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit demult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui este şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dum­nezeu!

La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei Mişcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an numai cu zece fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.

Exact acum 8 ani, convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care cinci au fost vorbitorii, iar cinci ascultătorii.

în acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îm­boldea mereu cu şoapta: „Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine?”. Dar Domnul nu m-a lăsat.

Şi „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge” – zicea Mântuitorul (Matei 15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu, şi el s-a prins.

Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu, şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu. Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor. 3, 6-7).

Oastea Domnului a crescut prin darul şi harul Du­hului Sfânt.

în serbarea de azi este un amănunt, în care eu citesc un semn ceresc.

De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită pentru praznicul Bunei Vestiri. Făcusem şi oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o pentru praznicul Sfântului Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprişan la Locurile Sfinte şi am amânat serbarea pentru praznicul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Domnul însă a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, şi atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.

De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca şi când ne-ar fi zis: Mergeţi cu serbarea voastră la Prazni­cul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei!

Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voieşte suflă.” Oastea a ieşit din suflarea acestui vânt ceresc.

„Şi mi-a zis mie Domnul – spunea Iezechiel-proorocul: Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie! Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat întrînşii şi au înviat şi a stat pe picioarele lor o Oaste mare foarte” (Ezechiel 47, 3).

Şi noi suntem o Oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi viaţa noastră! El ne-a trezit, el ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte”.

Multe mai sunt de făcut în Mişcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat şi neîntârziat va trebui să vină şi organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi ea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub această suflare.

Şi, ca să nu se uite acest lucru, iată, eu fac o rându-ială pentru viitor: în fiecare an, de Praznicul Duhului Sfânt, să se ţină Adunarea cea mare a Oastei, Adunarea generală, pe toată ţara, în diferite oraşe.

Se împlinesc zece ani de la înfiriparea Oastei. Se cu­vine să ne aducem aminte de toate câte ne-a făcut nouă Domnul. Multe sunt darurile de care ne-a învrednicit pe oi Domnul. Desigur, după darurile de Sus, de care ne-a învrednicit pe noi Domnul, darul cel mai mare este înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul Nicolae.

înalt Prea Sfinţite Stăpâne! în această zi, mare pen­tru mine, mi se dă prilej să raportez întâia dată, aici în public, despre încredinţarea ce mi-aţi dat-o.

Sunt doisprezece ani de când – desigur, prin voia şi planul lui Dumnezeu – m-aţi chemat de la ţară şi mi-aţi pus în mână plugul de la «Lumina Satelor».

Ca „profesor», pe vremuri, ne vorbeaţi atât de miş­cător despre adâncirea vieţii noastre creştineşti, despre taina cea mare a naşterii din nou. Ne vorbeaţi atât de mişcător despre plugul cel de fier care trebuie să are mai adânc în ogoarele noastre pastorale.

Şi eu, „elevul” de pe vremuri, v-am luat învăţăturile pe sufletul meu. Am pus în brazdă plugul de la «Lumina Satelor» cu lozinca: „Să arăm mai adânc!”.

Împotriviri multe am avut în această lucrare. Am mers însă înainte, ascultând de cuvintele Mântuitorului: „Cel care pune mâna pe plug nu se uită înapoi”. Cu o mână am lucrat şi cu alta ne-am apărat. Cu o mână am semănat şi cu cealaltă am alungat păsările.

Şi era o vreme când, hărţuiţi din toate părţile, arătu­ra părea primejduită. Atunci însă s-a ridicat glasul Î. P. S. Voastre care ne-aţi redat liniştea lucrării printr-o de­claraţie scurtă, categorică: „Staţi pe loc, căci plugul de la «Lumina Satelor», eu, Mitropolitul Nicolae, l-am pus în mâna celui ce ară cu el!”.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne! Vă mulţumim din tot su­fletul nostru pentru părinteasca dragoste şi ocrotire de care ne-aţi învrednicit. Noi ne dăm seama neîncetat ce s-ar fi ales de mişcarea Oastei fără această binecuvântată protecţie şi ocrotire.

Repet şi cu acest prilej ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori: Oastea Domnului e legată cu toate firele ei de Biserică. Noi luptăm şi vom lupta mai departe pentru ceea ce se cheamă activismul în Biserica noastră. Vom continua să aprindem toate luminile din Biserică; să fa­cem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne! Bunul Dumnezeu a bine­cuvântat semănătura de la «Lumina Satelor». Iată, holda a răsărit. Iată, holdele sunt mari. Iată, holdele sunt coapte. Iată, secerişul a sosit. După zece ani de muncă şi jertfă, eu stau azi cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oastea Domnului a copt şi coace holdele. Biserica poate strânge acum în jitniţele sale cel mai bogat seceriş din câte a avut vreodată. Dacă ar fi mai puţine rezerve şi mai multă muncă, jertfă şi în­sufleţire sfântă, Biserica noastră ar putea strânge acum în jitniţele sale cel mai bogat rod din câte a avut vreodată. Eu am ţinut să fac Bisericii mele un dar, şi greşeala mea poate e aceea că n-am început cu „litera legii”, ci am izbit mai întâi stânca pentru Apa cea Vie. Şi, iată, Apa a ţâş­nit. Apele curg din toate părţile. Bisericii îi revine acum datoria să capteze revărsarea apelor…

– Văd că stenografiaţi bine, soră! – observă preotul

– dealături, văzând-o pe tânăra noastră cum, absorbită, îşi nota cu lux de amănunte vorbirea părintelui Trifa. Sun­teţi cumva de la vreun ziar?

– Nu, părinte. Scriu aceste bucurii ce le văd aici pentru a le împărtăşi cât mai amănunţit soţului meu.

– Foarte frumos! Şi ce-i soţul dumneavoastră?

– Preot.

– Preot! se miră acesta. Şi unde?

– La Teslari, în Prahova.

– Doamna preoteasă Paula, dumneata eşti? făcu pre­otul plăcut impresionat. Cât am căutat să vă cunosc pe amândoi şi n-am avut ocazia! Am auzit ce frumos lucraţi în Teslari. Eu sunt preotul Stoica din Albeşti.

Discuţia dintre cei doi se întrerupse o dată cu înceta­rea cântării poporului şi venirea la predică a unui preot de la Bucureşti, după cuvântul căruia Mitropolitul s-a retras, dar adunarea a continuat până seara, când mul­ţimea s-a împrăştiat pentru odihnă în cele câteva ore ale nopţii scurte din jurul solstiţiului de vară.

Dumitru Belenes ·din ”Lucrătorii viei.”,  Editura: Oastea Domnului · An aparitie: 2021