De ce iubirea aproapelui e poruncă?

Hristos nu ne-a lăsat o reţetă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “să ne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului şi aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieţii. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuieşte să-l întâlnesc în clipa de faţă. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedeşte o răutate gratuită, îmi tulbură liniştea, mă necăjeşte sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aş putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!

Chiar aşa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputinţă devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr aşa cum îl priveşte Hristos: preţuindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă răneşte e pentru că el însuşi e rănit de (ne)bănuite boli sufleteşti, aşa cum noi toţi suntem… Şi dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumseţea de care pesemne nici nu mai ştie că e capabil.

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimţite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubeşte.

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că ţinteşte dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare?

Daniel Chira, Londra

Sursa: http://www.apostolia.eu