De ce oare cărturarii, oamenii culţi, se unesc mereu cu fariseii, cu oamenii stagnării şi ai interesului egoist? De ce oamenii culturii, în loc să rămână fideli adevărului, pe care ei îl cunosc şi îl pătrund mai bine ca oricare – cad mereu în compromisuri şi cedează mereu formalismului bigot şi conservator – şi, prin asociere de nivel, se unesc cu minciuna, care este mereu cu cei culţi, împotriva adevărului, care este mereu cu cei desculţi?
În lucrarea lui Dumnezeu am învăţat adevărul amar că nu te poţi bizui aproape niciodată pe cărturari. Domnul a ştiut de la început acest mare adevăr, de aceea nu Şi-a ales printre ucenicii şi trimişii Lui nici un diplomat şi nici un închipuit dintre cei care îşi au toată valoarea lor în hârtie sau în haină. Ci dintre cei care o au în smerenie şi în sinceritate.
Noi însă nu ştim acest adevăr, de aceea ne înşelăm mereu, crezând contrariul. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar foarte rare. Dumnezeu să binecuvânteze aceste excepţii, căci tocmai prin raritatea lor dovedesc cât de valoroase sunt.
Desigur, vin şi cărturari la Domnul. Vin uneori chiar foarte mulţi. Şi poate că rămân şi dintre ei un timp mai scurt sau mai lung. Rămân atâta vreme însă cât totul le surâde senin şi paşnic, liber şi oarecum avantajos… Dar îndată ce vin vremile de încercare, împrejurările de primejdie, soluţiile de risc, ei – cu grămada cea mare – sunt gata să se lepede, să caute compromisul sau umbra. De teamă să nu-şi piardă nimic – sau cât mai puţin – pentru Hristos. Nu pot renunţa aproape niciodată şi aproape nici unii la situaţiile privilegiate, la condiţiile de confort, la relaţiile de castă.
Fiţi obiectivi, judecaţi drept – şi veţi vedea că aproape sută la sută aşa stă situaţia.
De ce Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul Universului, venind pe pământ, nu S-a născut în vreun palat împărătesc, nici din vreo prinţesă imperială, nici nu Şi-a ales ca ucenici ai Săi nişte filosofi? Doar în felul acesta, ce uşor I-ar fi fost să-Şi răspândească Evanghelia Sa şi să-Şi supună pe toţi oamenii!
Slăvit să fie Iisus Hristos cel Sfânt şi smerit pentru că n-a făcut aşa. Ce străină de inima noastră ne-ar fi fost o astfel de Evanghelie şi ce greu am fi ajuns noi la credinţa ei! Ce departe de dragostea sufletelor noastre ar fi fost slujirea unui astfel de Hristos – şi niciodată un astfel de Mântuitor n-ar fi putut cuceri iubirea unei inimi sincere, nici fiorul unui sărut dulce, nici lacrima unei cântări dragi. Mulţimile celor ce sufăr I-ar fi rămas străine şi toţi cei săraci, flămânzi, goi şi singuratici ar fi murit pe totdeauna în nefericirea lor, nemaiîndrăznind nici unul şi niciodată să se apropie de El. Tocmai ei, cei faţă de care nimeni altcineva nu are nici o milă şi nici o înţelegere.
Domnul Iisus Hristos, din tot ce ne-a lăsat scris în Evanghelia Sa, a dovedit că n-a avut niciodată nici un fel de încredere în acele pături sus-puse, nu numai pentru că inimile acestora, grase şi sătule, n-aveau nici o nevoie de mângâierile Lui, dar nici minţile lor, îndopate cu tot felul de teorii îngâmfate, nu aveau nici un fel de înţelegere pentru învăţătura Sa. De aceea nici sufletele lor satisfăcute n-aveau nevoie de mântuirea pe care o aducea El.
Având tot ce le lipsea în lumea aceasta, ei n-aveau nici o nevoie şi nici o dorinţă după cealaltă. Neconsiderând nimic ca păcat, nu aveau nevoie de nici o mântuire. Şi neiubindu-se decât pe ei înşişi, nu numai că n-ar fi dorit salvarea şi ridicarea nici unuia dintre semenii lor înapoiaţi, dar, chiar urându-i pe aceştia şi fiindu-le silă de ei, ar fi avut tot interesul ca aceştia să le rămână veşnic robi îndatoraţi şi supuşi.
Desigur, Domnul Dumnezeu, în bunătatea Sa, n-a lepădat nici o tagmă în întregimea ei numai pentru că mentalitatea obişnuită a membrilor acestei tagme era străină de Evanghelia şi de Voinţa Sa. Ori pentru că trăsăturile acestei tagme o făceau să fie mai împotrivitoare faţă de Hristos.
Dragostea nepărtinitoare a Tatălui Ceresc i-a chemat şi i-a dorit mereu pe toţi oamenii la mântuire, indiferent de tagmele din care făceau ei parte. Şi oricine a primit această dragoste sfântă a fost transformat şi înnoit, devenind, dintr-un fiu al tagmei, un fiu al lui Hristos – de la orice nivel de cunoştinţă s‑ar fi aflat el. Dovadă sunt fariseul Nicodim, Iosif din Arimateea, Saul din Tars…
Dar tot aşa este de adevărat şi că, după ce au venit la Hristos, ei n-au mai avut ce căuta în vechea lor societate şi mentalitate. Societatea lor i-a eliminat din mijlocul ei şi, dacă au vrut să rămână cu Hristos, ei a trebuit s‑o rupă definitiv cu ea.
Dar această rupere prea puţini au putut-o face.
La Oastea Domnului, situaţia a fost întocmai aşa. Dar, spre a-şi justifica faptele lor, cărturarii Oastei au invocat fiecare în cazul său o mulţime de dezvinovăţiri. În faţa lui Dumnezeu însă şi a legământului sfânt făcut cu El, nici una din aceste motivări nu puteau justifica păcatul trădării lor. De fapt, este păcat chiar şi numai a încerca să justifici un astfel de act
Încă o dată: Domnul Dumnezeu să binecuvânteze excepţiile – dacă sunt. Iar acestea să ne ierte dacă n-am putut să ne stăpânim durerea acestor constatări – şi să le tăcem. Am promis însă că vom spune tot ce-am experimentat prin suferinţe şi lupte. Iar acest adevăr este o astfel de experienţă – şi nimeni să nu se înşele. Oricine vrea să fie un înţelept în Hristos, spune Sf. Pavel, trebuie să se facă un nebun pentru lumea aceasta.
Aşa am intrat eu în jugul meu aici, iubindu-l de la început din toată fiinţa mea şi purtându-l cu toată bucuria inimii mele.
Timpul meu petrecut cel mai mult împreună cu părintele Iosif, lucrând împreună sau stând şi ascultând la tot ce-mi spunea el, a fost pentru mine cea mai binecuvântată şcoală. Asta a fost facultatea mea. Aici, stând la picioarele Domnului Iisus, lângă patul celui ce mi-a fost părinte, învăţător şi prieten trei ani şi jumătate, mi-am adunat şi primit eu, prin Duhul Domnului, zestrea cu care am putut lucra apoi până astăzi tot ce am făcut, după ce am rămas fără el.
O, ce mare har este să ai de la Dumnezeu un părinte bun, un învăţător sfânt, un îndrumător binecuvântat, la începutul formării tale! Şi mai ales dacă ştii să preţuieşti harul de a-l avea şi dacă te ştii folosi de el şi-l asculţi în cel mai cu grijă fel atunci când îl ai şi cât îl ai. Căci foarte curând vine vremea să ţi se ia. Iar după aceea mai ai numai ceea ce ţi-a mai rămas după ce ai uitat ce te‑a învăţat el.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016