“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii, căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea” (Deut. 8, 10 – 12).
Unul dintre subiectele de mare succes pentru mass-media este cel legat de “profeţiile” sau premoniţiile care se împlinesc, s-au împlinit sau urmează să se împlinească. Astfel de evenimente se bucură de o largă difuzare şi constituie una dintre cele mai aprinse teme de discuţie.
Atitudinea negativă faţă de posibilitatea acestor incursiuni în viitor numai pentru că Biserica consideră ghicitul viitorului o formă de vrăjitorie dovedeşte ori o credinţă nestrămutată în învăţăturile ei, ori o formă de habotnicie. Marea majoritate a creştinilor zilelor noastre încearcă să îşi găsească noi repere după care să armonizeze ceea ce li se pare adevărat în învăţăturile bisericeşti cu ceea ce li se pare demn de luat în serios din oferta de noutăţi spirituale; şi împlinirea unor astfel de “profeţii” li se pare un argument favorabil acestei atitudini sincretice.
Nu putea să lipsească din arsenalul ghicitorilor tendinţa de a argumenta propriile practici cu citate din Sfânta Scriptură. Unul din exemplele cel mai des invocate este cel al proorocului Daniel, despre care se susţine că ar fi fost chiar conducătorul vrăjitorilor babilonieni. Faptul că Nabucudonosor l-a pus pe sfântul prooroc “căpetenie peste toţi înţelepţii Babilonului” (Dan. 2, 49) s-a datorat tocmai darului cu care acesta a fost înzestrat de Dumnezeu şi nu formelor de ghicit cărora le fusese vădită neputinţa (“taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici ghicitorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele…” Dan. 2, 27)
Încercăm să cunoaştem mai bine acest domeniu atât de alunecos al ghicirii viitorului, domeniu prin care “prezicătorii” şi “ghicitorii” îi îndepărtează pe oameni de lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti câteva dintre premoniţiile cele mai cunoscute, considerate clasice de către experţii în parapsihologie:
– asasinarea Preşedintelui Lincoln în aprilie 1865: cu câteva zile înainte de a muri, Abraham Lincoln a mărturisit prietenilor pe care i-a invitat la cină că a visat o gardă militară dând onorul în faţa unui catafalc deschis, aflat în salonul de est al Casei Albe. La mai puţin de o lună preşedintele a fost împuşcat, şi trupul său neînsufleţit a fost aşezat chiar în Salonul de Est. Crima fusese “prevăzută” şi de celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu ajutorul magicului glob de cristal tristul sfârşit al preşedintelui;
– în anul 1874 un “clarvăzător” i-a prezis lui Maurice Berteaux, un tânăr funcţionar de bancă, faptul că va ajunge bogat şi celebru, dar că va muri ca general de armată ucis de o maşină zburătoare (premoniţia fusese făcută cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul). Berteaux a ajuns în cele din urmă general şi a murit când un avion s-a prăbuşit accidental asupra sa;
– în testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese ucis din ordinul aristocraţiei ruse la sfârşitul lunii decembrie a anului 1916, acesta scria că are o presimţire că va fi ucis înainte de începutul anului 1917. El îi scria ţarului că dacă va fi ucis de ţărani, atunci ţarul va mai domni în linişte vreme îndelungată; dar dacă va fi ucis de aristocraţi atunci toate rudele ţarului mai aveau de trăit cel mult doi ani. Membrii familiei ţariste şi-au pierdut viaţa în surghiun în anul 1918;
– un reprezentant al unei societăţi de transporturi navale, B. Morris, a visat în timpul unei călătorii cu vaporul că va fi rănit de o schijă din lovitura de tun trasă cu ocazia ajungerii vasului la destinaţie. Speriat de vis, el i-a ordonat căpitanului vasului să amâne comanda loviturii de tun până ce el s-ar fi retras într-un loc sigur. Până să se ascundă, o muscă s-a aşezat pe nasul căpitanului şi acesta a încercat să o alunge. Dar mişcarea mâinii sale a fost confundată cu comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atât de grav de o schijă încât peste câteva zile a decedat;
– încă din anul 1956 o revistă americană a publicat premoniţia mediumului Jeane Dixon care a afirmat că alegerile pentru preşedinţie vor fi câştigate de un democrat care va fi asasinat în cursul mandatului. În anul 1963, cu câteva săptămâni înaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a încercat să îl oprească pe preşedintele Kennedy să plece în sud. Dar deşi fusese atenţionat că va fi ucis (chiar şi de alţi mediumi), acesta a ignorat “premoniţiile” şi a fost împuşcat (cf. [46; 137]);
Iată câteva întâmplări care sporesc dorinţa de a cunoaşte viitorul, întâmplări al căror impact a fost foarte mare. Mai poate nega cineva faptul că lui Kennedy i-a fost prevăzută moartea? Mai poate vreun om cu mintea întreagă să facă abstracţie de astfel de incursiuni în timp? Şi, dacă aceste premoniţii sunt adevărate, în numele cărui alt “adevăr” trebuie să le ignorăm? Înainte de a răspunde acestei întrebări vom face câteva precizări.
Oamenii se află într-o relaţie foarte agresivă cu timpul şi cu viaţa însăşi. Aceasta datorită concepţiei că viaţa poate aduce întâmplări nedorite, poate aduce diferite ghinioane. Omul care nu mai înţelege timpul ca un interval în care Dumnezeu îl creşte din punct de vedere duhovnicesc nu va şovăi să cerceteze ce surprize îl aşteaptă. Dacă viaţa nu mai este înţeleasă ca dar dumnezeiesc, atunci spiritul de conservare îşi spune cuvântul. Dorinţa omului de a cunoaşte viitorul devine justificată. Dar posibilitatea cunoaşterii viitorului implică automat alterarea caracterului pedagogic al încercărilor pe care Dumnezeu le trimite folosindu-se de timp.
Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să cunoască viitorul este tocmai o greşită înţelegere a necazurilor: câtă vreme necazurile sunt întâmplătoare, câtă vreme nu au nici un rost şi singurul lor efect este întristarea, atunci lupta pentru a scăpa de necazuri este justificată.
Sfânta Scriptură ne învaţă că necazurile prin care trecem nu sunt întâmplătoare, că rostul acestor încercări trimise de Dumnezeu este de curăţare a sufletului omenesc plin de patimi, de conştientizare a neputinţei firii şi a nevoii de ocrotire dumnezeiască sau, în anumite cazuri, de pedepsire a unor păcate.
Viaţa seamănă într-un fel cu un examen permanent. Dacă ştim dinainte ce subiect vom avea de prezentat, atunci l-am învăţa numai pe acela şi cunoştinţele noastre ar fi foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vieţii, toţi să obţinem note mari. De aceea El nu ne îngăduie să pătrundem în tainele viitorului.
Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate formele de ghicire a viitorului. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate şti viitorul. Atunci cum se face că în atâtea cazuri premoniţiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea lui Kennedy, de exemplu, au mai ştiut şi alţii în afară de Dumnezeu?
Răspunsul pe care îl dă Biserica este simplu: toate “profeţiile” făcute prin mediumi, toate cazurile în care viitorul a coincis cu ceea ce se ghicise mai înainte prin diferite metode, nu sunt altceva decât iscusite lucrări ale amăgitorului. Este adevărat că Biserica poate să pară, şi de această dată, supusă unor concepţii retrograde. Dar, ca în cazul fiecărei rătăciri de natură spirituală, trebuie repetat că a alege calea mântuirii nu înseamnă doar a accepta că Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mântuirea oamenilor; înseamnă a accepta şi că drumul spre Împărăţie presupune purtarea crucii, nu te afli pe acest drum dacă nu crezi că învăţăturile Bisericii sunt adevărate.
Răspunsul pe care îl dă Biserica în problema prevederii viitorului nu este un răspuns pripit, ci este un răspuns cu rădăcini adânc înfipte în Sfânta Tradiţie. Întreaga Tradiţie afirmă că, deşi diavolul nu cunoaşte viitorul, poate să insufle oamenilor anumite “profeţii”, dintre care unele se împlinesc. La prima vedere această afirmaţie ar avea aceeaşi valoare ca aceasta: “deşi paharul era gol, am băut până m-am săturat” . Logica pare să excludă că ambele afirmaţii pot fi simultan valabile.
Iată însă trei din categoriile în care diavolul poate “cunoaşte” viitorul şi îl poate şopti slugilor sale:
– cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să treacă pe neaşteptate pe la persoana B şi atunci persoana B are o “descoperire” cum că va fi vizitată de persoana A, nu înseamnă că i s-a descoperit viitorul; diavolul ştia că persoana A se îndreaptă spre persoana B şi numai un accident neprevăzut i-ar fi putut nega “profeţia”; în multe cazuri premonitive se ignoră faptul că ele nu conţin elemente care să nu poată fi deduse logic de o a treia “persoană” aflată în momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz îl întâlnim descris în viaţa sfântului Antonie cel Mare);
– cazul II (diavolul psiholog): cunoscând bine relaţia cauză-efect, diavolul – bun cunoscător al sufletului omenesc – poate deduce efectele atunci când ştie bine “datele problemei”; ştiind de superficialitatea unei relaţii de familie, el poate deduce destrămarea ei, ştiind de tensiunile existente între două state, el poate deduce începutul unui război, …
– cazul III (diavolul păpuşar): diavolul plănuieşte ca în timp să determine anumite fapte, şi se foloseşte de oameni precum păpuşarul de figurinele sale; este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai “nevinovat”, cel mai greu de prevăzut din punct de vedere omenesc. Şi de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuză să accepte punctul de vedere al Bisericii. Precizăm că înţelegem dificultatea acceptării explicaţiei cum că nu ar fi vorba de nici o premoniţie, ci doar de o dureroasă înscenare a ghicirii viitorului, dirijată de Marele Păpuşar al Împărăţiei întunericului. Dar a nu accepta această explicaţie înseamnă a accepta ori faptul că Dumnezeu lu-crează prin mediumi, ori faptul că diavolul cunoaşte viitorul. Aceste două variante fiind excluse pentru cel care crede în învăţăturile Bisericii, singura alternativă posibilă rămâne cea cu “diavolul păpuşar”.
(Să încercăm astfel să lămurim ce s-a întâmplat cu Kennedy. Nu este greu de înţeles că dacă diavolul ştia opţiunile electorale ale poporului nu i-a fost greu să “prevadă” cine va urma la preşedinţie. Nu este greu de înţeles că dacă vrăjmaşul “programase” uciderea preşedintelui putea să anunţe aceasta prin diferiţi mediumi cu mult timp înainte – cel mai uşor lucru fiindu-i găsirea unui asasin.
Greu de înţeles este de ce Atotputernicul Dumnezeu nu a zădărnicit planurile vrăjmaşului şi nu a oprit planul ucigaş. Există două elemente care ne scapă: viaţa personală a preşedintelui şi modul în care faptele sale influenţau comunitatea pe care o conducea. Nu ne este nouă a judeca dacă viaţa personală sau influenţa asupra comunităţii a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie ucis. Poate că ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce ştim sigur este că preşedintele nu era predestinat să moară. Dacă s-ar fi retras din politică ori dacă şi-ar fi pus ordine în viaţa particulară ar mai fi putut trăi vreme îndelungată. Şi să mai ţinem cont de faptul că fiecare comunitate are conducătorii pe care îi merită; poate că nici comunitatea nu era pe măsura unui astfel de conducător.
Dacă ştim că preşedintele nu era predestinat să moară, nu înseamnă că putem face şi comentarii exacte asupra asasinării lui. Orice raţionament asemănător celui expus mai sus conţine o doză de subiectivism şi riscă să fie fals. Raţionamentul acesta a fost prezentat doar ca un model de înţelegere a lucrării Marelui Păpuşar).
Să ne oprim puţin asupra numărului mare de eşecuri în premoniţie, asupra numărului mare de “profeţii” care nu s-au împlinit. Pe cât de multă reclamă se face “premoniţiilor” care se adeveresc, pe atât de uşor se trece de obicei peste premoniţiile care nu se adeveresc (fiind invocate o sumedenie de explicaţii puerile).
În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis “cu succes” nu numai moartea preşedintelui Kennedy, ci şi a altor personalităţi – ca Franklin Roosvelt, Martin Luther King, Marilyn Monroe, …) aflăm un exemplu clasic de profeţie neîmplinită: ea a afirmat că, în anul 1958, China va declanşa un război mondial – lucru care nu s-a întâmplat.
Un alt exemplu de “profeţie” mincinoasă îl întâlnim în cazul lui Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat că trupele regale vor incendia localitatea Pouzin de pe Rhon. Deoarece aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru ca “profeţia” să nu fie vădită ca mincinoasă fiul lui Nostradamus a incendiat el însuşi orăşelul, dar a primit pentru aceasta pedeapsa cu moartea (conform [47; 18]).
Să ne oprim puţin asupra faimoaselor Centurii ale lui Nostradamus. Este bine să se ştie că textul lor este foarte diferit faţă de ceea ce apare în traducerile făcute din anul 1600 până în zilele noastre. Periodic, pentru a fi cât mai aproape de realitatea istorică, în numele unor noi chei de descifrare care permit lămurirea catrenelor, traducerile se tot “îmbunătăţesc” (fapt trecut prea uşor cu vederea de către cei însetaţi de senzaţional). Totuşi nu se poate contesta faptul că, dincolo de toate deformările ulterioare, Centuriile conţin şi “profeţii” care s-au împlinit. Dar procentul lor este mic şi arată tocmai că vizionarul nu era inspirat de duhul adevărului, ci de duhul minciunii.
În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage alarma asupra pericolului pe care l-a descifrat în Centurii: “Toate persoanele individuale, da, şi toate ţările, ar trebui să se pregătească pentru posibilitatea ca Nostradamus să fi prevăzut corect un impact meteoric în 1999. Avem pur şi simplu prea multe de pierdut pentru a presupune că s-a înşelat” [45;289]. Anul 1999 a trecut însă fără să se întâmple nimic şi Stefan Paulus s-a făcut de ruşine. Dar imediat alţi exegeţi ai Centuriilor au găsit alte şi alte variante de interpretare, totul fiind cosmetizat astfel încât vina să nu cadă asupra autorului, ci asupra comentatorilor care nu l-au “înţeles” pe Nostradamus.
În cartea lui Stefan Paulus găsim o analiză a ratei de eşec a previziunilor din Centurii. Numărând catrenele care aveau precizată data fixă a faptelor “profeţite”, el a constatat că “rata finală de precizie a catrenelor datate de Nostradamus este de unu şi jumătate la şapte, puţin peste 21%” [45; 288]. Încercând să crească acest procent, motivând că unele date pot fi decriptate greşit, Stefan Paulus a afirmat că rata de precizie poate creşte până aproape de 38%. Adică marele “profet” Nostradamus a greşit în mai mult de 60% dintre prezicerile care au putut fi verificate în timp, cele cu dată neprecizată fiind mult mai uşor de prelucrat astfel încât autorul lor să pară “înzestrat” cu harisma înainte-vederii.
În cazul marii majorităţi a ghicitorilor rata eşecurilor este şi mai mare. În mod curent se consideră că o rată de 20-25% a premoniţiilor care se adeveresc este foarte bună, iar cea de 50% este excepţională. Această apreciere este foarte suspectă: cei care au prevăzut prin harul lui Dumnezeu ceea ce se va întâmpla nu au dat greş. Dumnezeu care le-a dat darul înainte-vederii nu putea să greşească. Iar cei ale căror “profeţii” nu se adeveresc sunt inspiraţi de diavol (şi în acest caz, ca în multe altele, new-age-iştii consideră că dacă găsesc în Sfânta Scriptură argumente care să “dărâme” punctul de vedere creştin, biruinţa lor este totală. Ei invocă o “minciună” a Proorocului Iona, care a profeţit distrugerea oraşului Ninive, dar în urma pocăinţei ninivitenilor oraşul nu a fost distrus; se pierde din vedere tocmai faptul că rostul proorocului Iona era tocmai de a-i întoarce pe cei căzuţi la pocăinţă, şi nu de a-i preveni asupra pedepsei dumnezeieşti. Ca în celelalte cazuri, un element este desprins din context pentru a justifica rătăcirea; puţini sunt însă cei care au curiozitatea de a se lămuri în privinţa valabilităţii argumentelor invocate de eretici).
Unul dintre şiretlicurile prin care “ghicitorii” ascund propriile eşecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le “văd” se vor întâmpla cu siguranţă, nu susţin predestinarea absolută. Ei fac afirmaţii de genul: “dacă vei fi tare, vei reuşi să eviţi eşecul pe care îl «văd»”, sau “dacă te vei ţine pe aceeaşi linie, vei avea parte de succesul care mi se «arată»”. Rare sunt cazurile în care un ghicitor spune cuiva că ceva se va întâmpla cu siguranţă (aceasta li se întâmplă numai oamenilor care sunt prinşi strâns în laţurile diavolului).
Acelaşi risc de eroare şi-l asumă şi astrologii. Ei spun: “planetele indică o mare bucurie profesională – sau un eşec familial. De tine depinde cum vei şti să treci prin încercarea care îţi stă în cale…” Astfel, dacă nu se întâmplă nimic, omul rămâne cu sentimentul că a ratat un mare bine sau că, dimpotrivă, a reuşit să evite răul care se vedea la orizont.
Nu putem vorbi despre rata mare a eşecurilor în ghicitul viitorului fără să amintim de numărul mare de şarlatani care, fără a practica vreo formă specială de magie, simulează că ar fi mari iniţiaţi.
Astfel de escroci nu caută “inspiraţie” de la demonul ghicitului, ci de la demonul lăcomiei. Dar şi în aceste cazuri ghicitorul-şarlatan, fără să fie conştient, este inspirat de demonul ghicitului în aşa fel încât sfaturile pe care le dă să fie cât mai nocive pentru cei care apelează la serviciile sale.
Existenţa unor ghicitori-şarlatani (spre deosebire de cei “profesionişti”, care sunt vase ale diavolului) are un efect dublu: pe de o parte, la unii oameni trezeşte reţineri faţă de consultarea viitorului, dar la alţii sporeşte dorinţa unei asemenea incursiuni – caracterul de neseriozitate al practicii făcând-o să pară un fel de joacă. S-a constatat că mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori mai mult din spirit de aventură au avut de suferit exact aceleaşi urmări în plan duhovnicesc cu cei care ştiau că intră de bunăvoie în jocul magic.
Una dintre greşelile cele mai frecvente este punerea erorilor ghicitului în seama nepriceperii ghicitorilor. Pentru mulţi oameni o consecinţă firească a constatării faptului că au fost păcăliţi de către ghicitorii-şarlatani este tendinţa de a îi consulta pe alţii mai iscusiţi. De fapt, pentru ghicitori este cât se poate de normal să greşească în previziuni atâta vreme cât numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla.
Privitor la observaţia pertinentă pe care o fac unii dintre cei care merg la diferiţi ghicitori, cum că tot ceea ce li s-a prezis, bine sau rău, li s-a şi întâmplat, din perspectivă creştină acesta este un mare semnal de alarmă. Dacă diavolul a fost capabil să “prevadă” viitorul unei persoane însemnă că persoana respectivă ducea o viaţă plină de patimi, că sufletul ei se afla în mrejele celui care ştia ce surprize îi va mai face. Este foarte greu ca cineva să recunoască tocmai acest aspect: că ghicitorii i-au spus viitorul pentru că viitorul era, în aspectele esenţiale, dirijat de diavol.
Diavolul nu poate şti ceea ce vor face oamenii care trăiesc aproape de Biserică, care se spovedesc cu adevărată pocăinţă şi se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. El ştie numai răul pe care are de gând să îl abată asupra lor, şi poate doar bănui – prin raţionament logic – câte ceva din binele pe care îl vor face aceştia.
Despre împlinirea celor profeţite de ghicitori, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Cum se face, aş putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?
Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi întoar-ce treburile tale şi le mută după cum vrea el” [32; 855].
Pe cât este de greu să recunoască cineva că faptul că i se întâmplă cele ce i-au fost “profeţite” este semn că se află sub puterea diavolului, pe atât de uşor este ca printr-o viaţă creştinească această legătură să se rupă pentru totdeauna. Sau, chiar dacă lupta va fi de durată, cununa luptătorului va fi pe măsură.
Unul dintre mijloacele prin care diavolul câştigă cel mai uşor adepţi este implicarea slujitorilor Bisericii în practicile de ghicire a viitorului. Cea mai cunoscută metodă este cea a “deschiderii cărţii” – a Sfintei Evanghelii sau a Psaltirii. Există preoţi care “deschid cartea” şi în funcţie de pagina la care s-a deschis întâmplător “prevăd” ce li se va întâmpla oamenilor (privitor la procese, examene, căsătorii şi altele asemenea). Oamenii simpli, având încredere nemărginită în preoţi, nu îşi dau seama că astfel de preoţi sunt vrăjitori. Osânda unor astfel de preoţi – după cum arată Pravilele bisericeşti – este foarte aspră.
Stă în responsabilitatea arhiereilor de care aparţin să îi caterisească sau, dacă se pocăiesc, să le rânduiască un anumit canon. Dar, câtă vreme un preot se îndeletniceşte cu ghicitul (chiar şi cu “nevinovata” deschidere a Evangheliei pentru a afla viitorul oamenilor), nu are puterea să săvârşească Sfintele Taine.
Aşa cum oamenii se lasă înşelaţi de preoţi-vrăjitori, aşa se lasă înşelaţi şi de ghicitorii care susţin că sunt buni creştini (şi au casele pline de icoane, de cruci, …) Dar păcatul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indiferent dacă ghicitorii pretind sau nu că sunt creştini.
“Prin lume merg şi umblă mulţi fii ai diavolului şi-i înşală pe creştini, ca să le ia banii, şi la dau talismane să facă copii, să-şi primească sănătatea şi să-şi vadă soarta, ce anume va urma în viaţa lor. Toate acestea sunt meşteşuguri satanice, fiindcă se întâmplă ca nu o dată diavolul să facă minuni şi oamenii să îl creadă, să facă păcate şi să fie osândiţi la iad odată cu el. Dar noi avem o poruncă care spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre. Acestea sunt, aşadar, în afara căii Părinţilor, de aceea cei care le fac sunt anatematizaţi. Mai spune legea noastră bisericească că aceia care urmează aceste lucruri vrăjitoreşti douăzeci de ani să nu se împărtăşească.
De aceea voi, cei ce folosiţi aceste ghicitori, jurăminte, descântece şi altele asemănătoare, să ştiţi că foc băgaţi în casele voastre şi veţi arde de vii şi aici şi în viaţa cealaltă şi veţi moşteni osânda veşnică împreună cu învăţătorul vostru diavolul şi tovarăşii lui” [62; 81]. Aceste cuvinte, rostite de către Sfântul Cosma Etolianul cu mai mult de secole în urmă, sunt cât se poate de actuale astăzi.
Una dintre trăsăturile specifice vremurilor de haos spiritual în care ne aflăm este reapariţia superstiţiilor. Omul simte nevoia să pătrundă puţin în tainele viitorului şi, dacă ştie că este păcat să se ducă la ghicitoare, se mulţumeşte să se folosească de semnele pe care le poate observa el însuşi. Cea mai cunoscută metodă este cea prin care ştii de ce “se bate ochiul” – ori de bine ori de rău. Oricât ar părea de nevinovate, oricât de repede s-ar adeveri, aceste superstiţii fac parte din aceeaşi paletă amăgitoare a diavolului. Şi cu cât mai iscusite sunt cursele diavolului, cu atât mai iscusiţi trebuie să se arate oamenii care nu vor să cadă în ele.
Iar celor care insistă totuşi să îşi afle viitorul, sfântul Cosma le recomandă următoarea “tehnică” eficientă: “Şi dacă vrei să-ţi vezi soarta sau norocul, scoală-te mâine dimineaţă şi du-te la biserică şi uită-te la mormintele celor morţi şi la ce sunt ei acum. Gândeşte-te şi spune: “N-au fost şi ei oameni ca mine şi au murit?” Aşa voi muri şi eu mâine, deci să nu îndrăznesc să fac şi eu aceste lucruri diavoleşti, căci o să pier…” [62; 96].
Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toţi. Acesta nu este un secret pentru nimeni. “Tehnica” sfântului Cosma nu este originală: e recomandată de mulţi alţi sfinţi ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care preţuiesc mai mult viaţa pământească decât veşnicia.
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda dumnezeiască şi vor să alerge la ghicitori şi la vrăjitori. Şi să priceapă că viaţa pământească, de care ei sunt preocupaţi atât de mult, se va sfârşi. Şi că, dacă au căutat să afle ce li se va întâmpla peste câţiva ani, ceea ce îi aşteaptă după moarte le rămâne ascuns.
Ar fi bine ca, în loc să îşi piardă vremea alergând la ghicitori, astfel de oameni să caute calea mântuirii. De două mii de ani au existat mii şi poate chiar sute de mii de oameni care încă din timpul vieţii au regretat amarnic că au alergat la ghicitori şi vrăjitoare (după moarte au regretat oricum toţi ceilalţi, care au murit nepocăiţi). Dar nu a existat nimeni care să regrete că L-a descoperit pe Dumnezeu, şi că a descoperit calea mântuirii.
Danion Vasile
Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului
Editura Bunavestire, 2003
