Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Despre deosebirea între iubirea creștină și dreptatea omenească

Despre deosebirea între iubirea creștină și dreptatea omenească

Despre deosebirea între iubirea creștină și dreptatea omenească

Oamenii au de obicei o concepție juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra sa responsabilitatea greșelii altuia. Acest lucru nu încadrează cu conștiința lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbește altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăși responsabilitatea greșelii celui pe care-l iubim și chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greșeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii și ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greșeala și durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârșirea sub toate aspectele ei. 

Mulți oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoșesc al lui Adam. Ei spun: “Adam și Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă privește. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora.” Omul nu înțelege că, prin această mișcare a inimii lui, repetă în sine însuși păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat și propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greșeala asupra Evei și a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, și prin acest lucru a rupt unitatea omului și unitatea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitetea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm același păcat și rupem de asemenea unitatea omului.

[…] Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar dacă aruncă o privire atentă în inima sa, va vedea că face acest lucru în chip viclean. Omul se justifică înainte de toate pentru că nu vrea să se recunoască, nici măcar în parte, vinovat de răul ce este în lume. Se justifică mai apoi, pentru că nu e conștient că e înzestrat cu libertate după chipul libertății lui Dumnezeu, și nu se vede decât ca un fenomen, un obiect al acestei lumi și, prin urmare, condiționat de ea. Într-o astfel de conștiință există ceva servil; de aceea tendința spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.

La fericitul stareț n-am putut observa această tendință generală spre autojustificare. Ciudat este că multor oameni le apare ca un lucru servil tocmai acest mod de a acționa, adică faptul de a lua asupra noastră greșeala altuia și de a cere iertare. Acesta este contrastul între modul de a vedea al fiilor duhului lui Hristos și cel ale fiilor acestei lumi. Omului neduhovnicesc i se pare de necrezut că ar putea simți întreaga umanitate ca o existență integrală cuprinsă în existența personală a fiecărui om, fără ca totuși prin aceasta să fie desființată alteritatea ireductibilă a celorlalte ipostase omenești. În conformitate cu sensul celei de-a doua porunci: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, trebuie și e cu putință să includem în propria noastră existență personală totalitatea existenței umane. Atunci orice rău se face în lume nu va fi socotit doar un lucru străin de noi, ci drept propriul nostru rău.

Dacă fiecare persoană – sau ipostasă umană -, creată după chipul Ipostaselor divine absolute, e capabilă să cuprindă în ea plinătatea existenței umane, așa cum fiecare Ipostasă divină poartă întreaga plinătate a Ființei divine – și acesta este sensul profund al celei de-a doua porunci -, atunci fiecare dintre noi va lupta împotriva răului, împotriva răului cosmic, începând de la sine însuși.”

Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul – scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie 
Ed. Deisis, Sibiu, pg. 133-135

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *