Cuvântul 10 / Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte
Să ne sârguim, fraţilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieşte-te să-ţi câştigi ceea ce ai cugetat când ai ieşit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârşim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieşte că nu suntem cu luare aminte şi cu pază în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puţin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deşi are cineva osteneală la început, dar puţin câte puţin sporeşte înainte şi apoi cu odihnă săvârşeşte faptele cele bune, că, văzând Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi înşine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar şi voinţa aceasta este începutul mântuirii. Fiindcă din voinţă ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osârdie şi apoi cu osârdia câştigăm faptele cele bune. De 6 aceea zicea oarecare dintre Părinţi: dă sânge şi primeşte duh, adică nevoieşte-te şi vei dobândi fapta cea bună. […] Deci şi din voi, cel ce vrea să câştige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească şi să glumească. Căci, precum cel ce vrea să înveţe zidăria sau alt meşteşug nu se mai îndeletniceşte şi cu altceva decât cu acel meşteşug, aşa şi cei ce voiesc să înveţe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gândească alt lucru, ci ziua şi noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă şi să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sârguiesc la dânsa aşa, nu numai că nu sporesc, ci se şi turbură totdeauna şi se nevoiesc în zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimţite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna în mijloc şi greşeşte. […] Pentru aceea am zis că faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este în mijlocul mândriei şi al făţărniciei; tot aşa şi cucernicia este în mijlocul ruşinii şi al obrăzniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi măcar că îl vezi mâncând, bând, dormind şi el ca şi ceilalţi oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stânga, adică spre prisos sau spre lipsă şi i se pricinuieşte boală, care – precum am zis, este răutatea.
[…] În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăseşte păcatul şi altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se opreşte este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul; ci se luptă puţin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoieşte împotriva patimii până o biruieşte şi se izbăveşte de ea. Însă aceste trei stări au multă lăţime de cercetare. Spre pildă, spuneţimi ce patimă voiţi să cercetăm. Voiţi să grăim despre mândrie? sau despre curvie? sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult suntem biruiţi de dânsa? Cel ce se află întru această patimă nu poate suferi nici un cuvânt al fratelui său, ci de aude un cuvânt se turbură şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scârbeşte asupră-i şi, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis şi mai multe decât cele ce i-a grăit; găseşte cuvinte şi mai amare ca să-i răspundă şi zice: fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic şi eu aceasta. Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mânia. Aceasta este o stare a răutăţii din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărâtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osândit muncii celei veşnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-şi biruiască patima sa de nu va avea ajutorul sfinţilor. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obişnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvânt, se turbură şi zice şi el cinci sau zece pentru unul şi se scârbeşte asemenea celui dintâi că nu i-a zis şi altele mai rele şi ţine şi mânie, dar puţine zile şi apoi se întoarce; unul ţine numai o zi mânie şi se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăşte, zice câte îi vine la gură, dar iarăşi în grabă se potoleşte şi se linişteşte. Toţi aceştia, ca şi cei dintâi, câtă vreme sunt cuprinşi de aceste porniri, sunt în osândă de muncă (asemenea celor ce se află făcând păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire între ei.
Să spunem şi despre cei ce încetează patima. Unul aude un cuvânt şi se întristează întru sine şi se scârbeşte, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrând să răspundă cuvânt, este răpit de obicei. Altul se nevoieşte ca nici să nu grăiască cuvânt prost, dar se întristează pentru că a fost necinstit, însă se defaimă pe sine pentru ce să se mâhnească şi-i pare rău de aceasta. Iată, aceştia sunt dintre acei ce se sârguiesc să înceteze patima, dar se află încă în frica primejdiei, măcar că şi între dânşii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei şi cel ce se osândeşte pe sine că n-a suferit ocara cu mulţumită); şi mai mare deosebire au decât cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toţi aceştia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc să înceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care şi zic Părinţii: că tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul nu ţine multă vreme. Însă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deşi nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se rănesc. Sunt şi unii care se sârguiesc să înceteze vreo patimă, însă pentru altă patimă: ca cel ce tace şi nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceştia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta avva Pimen a zis că niciodată vicleşugul nu strică pe vicleşug. Aceştia se numără cu cei ce lucrează păcatul şi în zadar se înşeală pe sineşi.
Acum să grăim şi despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoştinţă. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socoteşte vrednic a fi batjocorit şi cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necinstit şi a te învinui pe sineţi şi a primi cele ce ţi se întâmplă ca şi cum ţi s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să ştie că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo necinste. Şi, când va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el însuşi pe sine să se defăimeze şi să se necinstească în gândul său. Este şi altul mai cu înaltă înţelepciune, care nu numai că se bucură când este batjocorit de cineva şi se socoteşte vinovat, ci se întristează şi-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărât. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.
Vedeţi câtă lăţime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare 7 suntem. Dacă săvârşeşte cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voieşte să facă rău, dar, fiind biruit de obicei şi răpindu-se, îl face şi apoi îndată se scârbeşte şi se întristează că a greşit; sau dacă se nevoieşte să înceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci când cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a început a dezrădăcina patima şi o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să ştie unde se află şi la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci şi într-un an să facem cercare şi într-o săptămână să ne ispitim şi întru o lună să iscodim starea noastră şi să zicem: în săptămâna cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu? Şi iar: anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sunt? Şi aşa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeaşi stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului şi să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul şi nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeţi. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat vrăjmaşi, el însuşi cu mâna sa împinge săgeata în inima sa. Cel ce opreşte patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmaşi, însă, fiind îmbrăcat cu cămaşă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgeţile vrăjmaşului său şi le frânge sau le aruncă înapoi în inima vrăjmaşului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în inima lor, iar arcurile lor să se sfărâme. Deci, fraţilor, şi noi să ne silim şi, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim săgeţile lor şi să le înfigem noi înşine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în cămaşa de fier a smereniei ca să nu fim răniţi de vrăjmaşul. […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997