În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Încep acest cuvânt cu ultimele versuri cu care am încheiat cântarea:
„Fiţi binecuvântaţi, fiţi binecuvântaţi,
fiţi binecuvântaţi, surori iubite şi scumpi fraţi”…
Totdeauna când am cântat cântarea aceasta am cântat-o cum am scris-o întâia dată, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Preaiubiţilor, vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi…”.
Şi spune apoi, în atâtea locuri, că ochii lui au fost mereu scăldaţi în lacrimi, cum le scrie şi fraţilor din Efes: „Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”.
„Vă spun şi acum, cum v-am mai spus, că sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos”.
Şi, dacă veţi citi cu grijă sfintele lui scrieri, veţi vedea de atâtea ori că şi ochii lui au fost de atâtea ori scăldaţi în lacrimi, cum s-a spus despre ochii Mântuitorului nostru la moartea unui prieten, la regretul pierderii unei cetăţi: în ochii Lui au fost mereu lacrimi, ori de câte ori a văzut o durere, o cădere, o neascultare.
Am dorit să ne aducem aminte în aceste câteva minute pe care Dumnezeu ni le-a păstrat – că minute ni se par acestea pe care le petrecem împreună – de cele scrise în Sfânta Evanghelie din ziua de azi, care se citeşte în toate bisericile noastre şi în care se vorbeşte – atât la Matei capitolul 14, cât şi la Ioan capitolul 6 – despre minunea înmulţirii pâinilor. Şi câteva adevăruri foarte însemnate am vrea să tragă fiecare dintre noi, pentru el însuşi, din cele meditate asupra înţelesului adânc, atât al Evangheliei, cât şi al Apostolului care e de la I Corinteni capitolul 1, începând cu versetul 14.
Ce frumos spune în Evanghelie că S-a folosit Mântuitorul de ucenicii Săi când a hrănit mulţimea de mii de oameni în pustie! El a făcut acest lucru cu ajutorul ucenicilor Săi, nu singur, fără ei.
Domnul Iisus a luat pâinile, le-a binecuvântat şi le-a dat ucenicilor Săi să le împartă. Ce mult spun aceste cuvinte pentru noi! Cât de mult trebuie să binecuvântăm noi pe Dumnezeu că S-a îngrijit ca, pentru hrănirea mulţimii, să aleagă ucenici în mâinile cărora, în gura cărora, în inimile cărora şade hrana, pâinea vieţii, pentru mulţimile la care au venit El să le mântuiască.
„În vremea aceea – spune Evanghelia – Iisus Şi-a ridicat privirea” şi cel dintâi lucru la care se gândise El când văzuse mulţimea a fost pâinea, a fost hrana, pentru că ştia că totdeauna mulţimea are nevoie, gloata are nevoie de hrană.
Mântuitorul a făcut acest lucru în chip minunat şi ne-a învăţat şi pe noi să căutăm mereu să dăm hrană bună sufletelor, pentru că numai atunci când vom împărţi ceea ce primim din mâinile lui Hristos, atunci ne vom sătura sufletele, atunci ne vom întoarce cu bucurie înapoi.
Ce minunaţi sunt acei oameni binecuvântaţi, aleşi de Dumnezeu şi trimişi în mijlocul gloatelor, în mâinile, în gurile, în sufletele cărora Dumnezeu a pus pâinea Lui şi de care s-a folosit totdeauna să-i hrănească pe cei care aveau nevoie! S-a spus aici destul despre aceste lucruri, dar niciodată nu-i prea mult să ne amintim datoria cea mare de recunoştinţă şi de ascultare pe care o avem fiecare faţă de cei care ne-au dat atât pâinea cea trupească, precum şi pe cea sufletească.
Suntem datori recunoştinţă şi preţuire părinţilor noştri până nu vom mai fi pe pământ – atât părinţilor trupeşti, cât şi celor sufleteşti – şi faţă de oricine ne-a pus nouă în mână o bucată de pâine cu care ne-am hrănit şi cu care trăim. Şi datorăm acest lucru – potrivit poruncilor lui Dumnezeu – părinţilor trupeşti, căci cea dintâi poruncă dintre cele zece, care urmează poruncii ascultării de Dumnezeu, porunca a 5-a, ne spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti mulţi ani şi să fii fericit pe pământ”.
Şi, dacă părinţilor trupeşti le datorăm atât de mult, atunci cât le datorăm noi părinţilor noştri duhovniceşti, care ne-au hrănit cu pâinea primită de la Hristos nu numai pentru viaţa aceasta, ci pentru viaţa veşnică! Fiindcă aceasta este mult mai mult decât pâinea care ne hrăneşte pentru un an, pentru zece ani şi pentru toată viaţa cu hrana noastră cea trupească.
S-a spus aici că Dumnezeu a folosit Lucrarea aceasta pentru a creşte mulţi copii duhovniceşti, asemănându-se cu o rândunică ce osteneşte şi-şi creşte puişorii ei până ce ajung să zboare. Dar nu numai că îi hrăneşte până când ajung tari, să-şi poată câştiga singuri hrana; ci în lupta rândunicii este mult mai mult decât atât: este pregătirea minunată a puişorilor ei pentru călătoria spre cealaltă patrie, pentru care le-au crescut lor aripi şi pentru care au fost rânduiţi – pentru patria pe care ei nu au văzut-o, dar pentru care toată vara se pregătesc cu exerciţii de zbor, cu înfrânare, cu luptă şi cu osteneli, să poată fi în stare, când va veni vremea, să treacă examenul cel mare – să treacă peste oceanul cel mare – peste depărtările cele mari, peste întuneric şi furtuni. Până vor ajunge acolo în patria unde nu mai este frig, unde nu mai este gheaţă, unde nu mai este iarnă, unde vor fi fericiţi, pentru că pentru aceasta au fost pregătiţi.
S-a mai spus aici că deseori în cuibul rândunicii sau în cuibul altor păsărele apar pui străini. Şi eu aş vrea să adâncim mai mult înţelesul acestui fapt trist şi dureros pentru părintele care cloceşte, care hrăneşte, care creşte un pui străin…
„De unde a apărut acest pui străin?”, se va fi întrebat adeseori mama ostenitoare, mama jertfitoare, părintele care a alergat şi a dorit să crească pui semănându-i ei, copiii duhovniceşti care să aibă aceleaşi trăsături frumoase şi plăcute şi care să facă parte din neamul ei.
Un vrăjmaş, un străin a pus acolo o sămânţă rea din care a ieşit un copil rău, care nu seamănă cu familia în care s-a hrănit, s-a născut, a crescut şi trăieşte îndopându-se. De obicei aceşti pui străini iau de la gura celorlalţi hrana pe care o câştigă cu sudoare şi cu jertfă mama, tata, părinţii adevăraţi.
De unde apar în Lucrarea lui Dumnezeu duhuri străine, oameni străini, glasuri străine, firi străine, elemente străine, care n-au duhul Lucrării, care n-au vorba fraţilor, cuvântul fraţilor, chipul fraţilor, dragostea lor, simţămintele lor, învăţătura lor, credinţa lor, părtăşia lor?…
De unde apar cei care fac dezbinări şi tulburare? De unde apar ei în cuibul drag al acestei Lucrări în care am avut părinţi care au ostenit şi au muncit ca să ne aducă hrana cea sănătoasă şi dulce a Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, udată cu lacrimile lor, câştigată cu sudorile lor, adesea plătită cu sângele lor?
Dragii noştri fraţi şi surori, de ce e aşa? Noi nu ştim!
E-o taină de ce Dumnezeu a îngăduit ca în cuibul unor păsări cinstite şi harnice să apară o pasăre străină, să lase un ou străin, din care să iasă un pui străin care apoi să înceapă să-i alunge din cuib pe ceilalţi puişori sau să-i lovească, sau să-i rănească, să-i tulbure, deranjându-le viaţa lor caldă, plăcută, dulce, paşnică, iubitoare.
A îngăduit Dumnezeu aceasta şi ca o încercare pentru biata rândunică sau privighetoare, sau porumbel, care trebuie să crească un pui străin… Şi a îngăduit ca şi în Lucrarea lui Dumnezeu să se ivească astfel de elemente străine, cu alt duh, cu alte comportări, cu un alt fel de a fi. Poate că trebuie să fie şi păreri deosebite, pentru ca să poată să iasă la iveală cei găsiţi buni. Poate că trebuie să fie şi elemente negative, dăunătoare, potrivnice, ca să iasă la iveală cei adevăraţi şi cei sănătoşi.
Domnul Iisus a spus: „Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai Mei, dacă veţi avea dragoste între voi!”.
Şi tot aceasta, în sens invers, s-ar putea spune: „Prin aceasta va putea lumea cunoaşte că nu sunteţi ai Mei, dacă nu veţi avea dragoste între voi!”.
Cei care ar avea dragoste, între fraţi, sunt fiii lui Dumnezeu, copiii Jertfei lui Hristos. Iar cei care nu au dragoste, aceştia nu sunt ai lui Dumnezeu. Acesta este semnul după care ne va recunoaşte şi Dumnezeu şi după care se vor recunoaşte şi alţii: dacă avem sau nu dragoste de fraţi.
Iar dragostea de fraţi nu-i numai în cuvinte răsunătoare, în gesturi largi, în cuvinte şi-n vorbiri pretenţioase, – ci în ascultare, în părtăşie, în smerenie. Aşa cum s-a spus că acestea sunt semnele lui Hristos şi semnele alor Lui, de-acum până în vecii vecilor.
În Cartea Apocalipsa, unde se vorbeşte totdeauna frumos despre Miel, Îl arată întotdeauna însângerat, pentru că şi acolo sus în Cer va trebui să ne aducem aminte cu ce dragoste am fost noi răscumpăraţi şi cât de adânc s-a smerit bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu pentru ca noi să fim iertaţi şi mântuiţi tocmai prin aceasta. Şi pentru ca noi să avem exemplul acesta tocmai în felul cel mai înalt şi cel mai cutremurător: până unde trebuie să ne smerim şi până unde trebuie să ne arătăm ascultarea noastră în Domnul de Cuvântul Său şi de Lucrarea în care ne-a aşezat El.
În Apostolul de azi, de la I Corinteni, capitolul 1, începând cu versetul 14, se vorbeşte corintenilor despre cei care provoacă dezbinări în mijlocul lor. Şi-i mustră pentru aceasta. Şi asta trebuie să ne slujească nouă de o mare şi cutremurătoare învăţătură: că oricine provoacă dezbinări în Lucrarea lui Dumnezeu păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt.
S-a mai spus: înainte de venirea Domnului Iisus, Tatăl lucra prin Fiul şi prin Duhul. Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl, pregătind venirea Fiului, Care aducea mântuirea, şi apoi venirea Duhului, Care va împlini această mântuire.
La venirea Domnului Iisus, Tatăl şi Duhul au mărturisit despre El şi despre lucrarea pe care a început-o atunci.
După Înălţarea Domnului Iisus, a venit Duhul Sfânt, ultima lucrare a mântuirii care se mai face în Biserica lui Dumnezeu şi în poporul lui Dumnezeu. Tatăl şi Fiul acum lucrează prin Duhul. Căci Fiul a zis: „Mă duc la Tatăl, dar vă voi trimite pe Duhul. El vă va învăţa toate lucrurile, vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu şi va fi cu voi până în veac”.
Ultima lucrare de mântuire este acum lucrarea Duhului Sfânt. Această Lucrare a Oastei Domnului, în care Domnul Duhul Sfânt ne-a născut şi pe noi prin Jertfa Domnului Iisus şi prin dragostea Tatălui la o viaţă nouă, este tocmai lucrarea Duhului Sfânt. Prin această Lucrare, Dumnezeu a adus, ca o minune în poporul nostru, vestea cea dulce a naşterii din nou şi trăirea cu încreştinarea tuturor obiceiurilor noastre… Reîncreştinarea acestora, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Fraţii de mai ’nainte au amintit aici despre această Lucrare minunată şi despre roadele minunate pe care le-a adus şi pe care le aduce ea în mijlocul poporului nostru. Că, dacă avem noi acuma nunţi cum nu s-a mai văzut în poporul nostru… Dacă avem botezuri, dacă avem privegheri la morţii noştri – în loc de petreceri păgâneşti, cu tot felul de lucrări şi de cuvinte, şi de purtări urâte şi stricate – şi dacă acum avem aniversări binecuvântate, botezuri binecuvântate, nunţi binecuvântate, privegheri binecuvântate, sărbători fericite, este numai pentru că lucrase Duhul Sfânt prin Oastea Domnului, prin omul ales de Dumnezeu, care este profetul neamului nostru, Părintele Iosif Trifa. El a reîncreştinat obiceiurile noastre şi, în loc de a ne asemăna păgânilor şi oamenilor care n-au auzit niciodată de Dumnezeu, acum ne asemănăm, prin toate aceste obiceiuri strămoşilor noştri adevăraţi, Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre şi ai credinţei noastre, care, de la naşterea poporului nostru, aşa ne-au învăţat şi aşa au petrecut ei în cinstirea şi în umblarea ascultării de Dumnezeu.
De aceea Dumnezeu a apărat fiinţa neamului nostru şi credinţa neamului nostru în mijlocul tuturor robiilor şi stăpânirilor păgâneşti prin care a trecut acest neam zbuciumat în decursul veacurilor de istorie grea şi chinuitoare.
Cine ne-a apărat pe noi? Cine ne-a apărat istoria noastră? Cine a făcut să vină o Zi, la 1 Decembrie 1918, când să ne putem cuprinde în braţe unii pe alţii, din toate marginile ţării, să ne sărutăm în lacrimi şi să-I mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns ziua unităţii neamului nostru, a independenţei naţionale, scăpaţi de toate neamurile păgâne şi stăpânirile păgâne care au căutat să ne nimicească şi să ne asimileze?
Tot atunci, îndată după această izbăvire a poporului nostru, Dumnezeu ne-a trimis şi această Lucrare – Oastea Domnului – prin acest profet al vremurilor noastre şi al poporului nostru, care este Părintele Iosif Trifa.
S-au spus şi s-au scris despre el şi s-au răspândit atâtea lucruri neadevărate, poate şi pentru că muntele nu-l vezi de lângă el. Suntem prea aproape de acest uriaş al lui Dumnezeu, pentru ca să putem vedea cu adevărat măreţia şi valoarea lui pentru credinţa noastră şi pentru fiinţa neamului nostru.
N-a fost cunoscut nici Sfântul Ioan Gură de Aur la vremea lui… N-au fost cunoscuţi nici Sfântul Grigore, nici Sfântul Vasile şi nici ceilalţi mucenici şi martiri la vremea lor. Acum însă, după trecerea atâtor secole, vedem ce uriaşi au fost, ce mari oameni a avut Dumnezeu şi ce adevăruri minunate ne-a adus Dumnezeu prin ei.
Poate că va trebui să treacă 1000 de ani încă, până se va vedea ce mare a fost acest mare profet al lui Dumnezeu, Părintele Iosif, prin care s-a făcut minunea ai cărei martori sunteţi şi dumneavoastră, aici de faţă, şi toate sutele de mii de fraţi – şi de peste hotare – şi cine ştie câţi încă, în cât de mare număr îi va mai chema Dumnezeu prin această Lucrare, toţi cei care vor asculta Cuvântul Său şi vor dori să-şi mântuiască sufletul, pentru ca să dobândească cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu.
Câte adevăruri minunate nu ar fi să ne împrospătăm noi acum pe linia acestor gânduri şi în faţa acestor minuni a căror frumuseţe şi înălţare să o începem să o trăim şi noi!
N-au fost niciodată cunoscute Cuvintele lui Dumnezeu – cum au spus şi fraţii mai înainte. N-au fost cunoscute cântările lui Dumnezeu, sufletele care să poată deschide gura şi să poată rosti o rugăciune liberă şi cutremurătoare, şi înălţătoare ca astăzi.
Dar minunile lui Dumnezeu nu s-au sfârşit şi îndurările Lui n-au ajuns la capăt. Atâtea noi şi minunate talente de scriitori, de poeţi, de cântăreţi şi de vestitori sunt printre tinerii noştri! Şi veţi vedea ce frumoase roade va mai aduce pentru Dumnezeu această frumoasă Lucrare. Ce suflete frumoase, ce familii binecuvântate, ce lucrări, ce opere de care se vor minuna şi se vor ferici mii şi mii de suflete după noi! Pentru că Lucrarea aceasta nu va îmbătrâni niciodată. Noi îmbătrânim şi ne ducem, cum au îmbătrânit şi s-au dus cei care au fost mai harnici şi mai întâi decât noi. Dar Lucrarea Domnului nu îmbătrâneşte.
Uitaţi-vă şi credeţi: 80% sunt tineri aici – şi aşa e în toată ţara. Şi, dintre aceştia, Dumnezeu va alege suflete minunate care vor răspândi cântări şi mai frumoase de cum am răspândit noi, cuvinte mai înalte, lucrări mai binecuvântate.
Pentru că în Hristos nu există stare pe loc, ci există înaintare mereu. Şi acest lucru îl vedem mereu fiecare dintre noi în viaţa noastră însăşi. Dacă numai de un an am venit la Domnul – aduceţi-vă aminte cum eram înainte de a veni. Nu cunoşteam Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia – nu cunoşteam o cântare. Nu ştiaţi rosti o rugăciune cât de simplă. Nu ştiaţi lega două cuvinte în faţa lui Dumnezeu şi în faţa altora.
Şi acuma, câte cântări frumoase ştiţi! Şi acuma câte versete frumoase înţelegeţi! Şi acuma câţi fraţi minunaţi cunoaşteţi! Şi acuma câte adunări şi câte bucurii aţi avut! Şi anul viitor vor fi mai multe. Şi în anii viitori vor fi şi mai multe. Şi peste ani vor fi tot mai multe.
Pentru că, de câte ori ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, noi nu ne săturăm de El, dorim să-L ascultăm încă şi încă. Pentru că cu această hrană nu e ca şi cu hrana pământească: mănânci o dată şi te saturi şi după aceea n-o mai doreşti.
Noi gustăm aici Cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare spune o altă frumuseţe a Lui; şi, prin fiecare, Dumnezeu ne vorbeşte şi ne arată o altă parte frumoasă a Aceluiaşi Adevăr. Cântările sunt frumoase, dar de fiecare dată nu te saturi cântându-le, ascultându-le. Dacă ne-am sătura, n-am mai dori alte adunări, nu ne-am mai duce la alte nunţi, n-am mai asculta cu atâtea jertfe alte şi alte chemări. Dar pentru că tot ceea ce este din Dumnezeu este viu, lucrător, mereu nou şi frumos, lucrările acestea ne îmbogăţesc mereu. Şi, cu cât ne îmbogăţim cu cunoştinţe mai multe, cu cântări mai multe, cu adevăruri mai multe, cu cunoaşteri de fraţi mai multe, cu bucurii ale nunţilor şi adunărilor mai multe… cu atât mai mult le dorim!
Acesta este semnul că Lucrarea aceasta este nemuritoare şi că tot ce primim din Dumnezeu este nemuritor. Noi înşine am fost creaţi să fim nemuritori, pentru că Împărăţia şi Ţara pentru care ne pregătim prin aceste adunări şi cunoaşteri, şi ascultări este nemuritoare, este Împărăţia lui Dumnezeu.
Timpul rânduit pentru starea noastră împreună se scurge aşa de repede! Cuvintele pe care Dumnezeu ni le dă sunt aşa de frumoase! Am dori să ne apropiem de încheierea acestor gânduri cu o întâmplare şi cu un adevăr:
Într-o noapte mergeau pe câmp spre casă doi tineri. Unul locuia în localitatea apropiată, celălalt, mai departe. Drumul lor trecea prin cimitir şi era noapte. Puţini oameni trec noaptea prin cimitir fără o strângere de inimă.
De ce? Nu ştiu… Există în întuneric o putere care înspăimântă întotdeauna. Există în moarte o teamă care cutremură întotdeauna.
Vedeţi… acasă, în locurile cunoscute şi dragi, ziua mergi cu plăcere şi stai ceasuri întregi. Dar noaptea… noaptea ţi-e teamă să intri până şi în cealaltă odaie a ta. De ce? Pentru că există în întuneric mereu o putere care te poate ameninţa şi-ţi poate crea primejdii.
Ziua treci oarecum liniştit printr-un cimitir, fiindcă cunoşti mormintele, cunoşti crucile şi te opreşti la câte una şi citeşti numele şi-ţi aduci aminte de cel care era viu cândva, dar acum stă sub acest pământ mut care totuşi grăieşte.
Cine s-a deprins să aibă urechile duhovniceşti atente, acela aude ce spun morţii. Nu-i glas care să vorbească aşa de cutremurător ca morţii, când treci prin cimitir singur.
Aţi fost vreodată singuri într-un cimitir? Fără grabă?… Aţi fost să vă uitaţi şi să ascultaţi ce vă grăiesc cei de sub iarba pe care călcaţi, de sub crucea pe care citiţi numele lor? Duceţi-vă şi ascultaţi ce vă spun morţii, căci numai ei vă spun adevărul… Cei vii îl ascund.
Se spune de multe ori: „Aşa a zis cutare şi cutare…”. Şi se citează numele unui învăţat sau învăţător: „Aşa a zis el atunci…”. Eu le-am mai spus la unii: Nu ce au spus ei atunci trebuie să-ţi aminteşti tu, ci ceea ce ar spune el acuma! La asta să iei tu aminte acuma.
Nu ce spunea bogatul nemilostiv când umbla îmbrăcat în porfiră sau în aur şi-i sfida pe toţi din pricina bogăţiei şi măririi lui. Nu ce a spus el atunci!… Ci ce a spus apoi, când a ajuns acolo sub pământ. Acela era Adevărul şi la aceasta trebuie să ne gândim şi noi.
Faceţi-vă câteodată obiceiul să vă duceţi singuri, din când în când, fără să vă grăbiţi, în cimitir şi ascultaţi ce vă spun morţii şi ce adevăr vă grăiesc ei.
Aceşti tineri treceau spre casă. Şi, când s-au apropiat de cimitir, unul i-a zis celuilalt:
– Mie mi-e frică să trec pe aici. Mi-e teamă. Mie mi-e totdeauna frică să trec prin cimitir. Ţie nu ţi-e frică?
Atunci celălalt i-a arătat cu degetul:
– Vezi tu lumina aceea de dincolo de cimitir? Acolo e casa mea. Acesta nu e numai drumul cel mai scurt, ci e singurul drum de a ajunge şi eu la casa mea. Eu nu mă gândesc la cimitir; eu mă gândesc la casa mea, care se găseşte dincolo de cimitir. Eu mă gândesc cu bucurie la casa mea şi nici nu-mi amintesc de nici o teamă şi de nici o frică trecând prin cimitir, ci mă gândesc la lumina minunată care mă aşteaptă arzând la casa mea…
Eu, când am citit şi când am auzit întâmplarea aceasta, m-am cutremurat!
Citiţi capitolul 21 din Apocalipsa şi veţi vedea ce minunată casă avem şi noi dincolo de cimitir. E adevărat că, uneori, gândul că va trebui să trecem prin cimitir ne mai încearcă cu temeri şi pe noi. Dar, cu cât ne apropiem de casa noastră, îi vedem mai limpede luminile care ne aşteaptă şi ne gândim cu dragoste la scumpii noştri care sunt acolo. Nu ne mai este frică! Dorim cît mai repede să trecem prin cimitir, să putem ajunge acasă.
Ce am vrut să vă spun prin aceasta? Ceea ce v-au spus şi fraţii mai înainte. Casa noastră este dincolo de cimitir. Noi ne pregătim să ajungem acasă, dar, pentru ca să putem trece liniştiţi, trebuie să ajungem într-o stare în care să nu ne mai temem de nimic, în care să nu ne mai fie teamă de moarte şi de cimitir.
Şi starea asta ne-o dă Hristos, şi la starea asta se poate ajunge numai prin naşterea din nou, prin predarea şi prin hotărârea noastră pentru Dumnezeu, prin întoarcerea noastră cu adevărat la Domnul şi prin trăirea noastră cu adevărat predată Lui.
Scumpii mei fraţi şi surori, când cântăm împreună: „Ce bine-i printre voi, iubiţii / şi dragii sufletului meu…”, mă gândesc nu numai la stările acestea pe care le gustăm noi acum fericiţi, privindu-ne unii pe alţii, ci mai ales la starea aceea când vom trece şi noi drumul cel mai scurt prin cimitir, pentru a ajunge acasă.
Ce minunat va fi acolo! Mai citiţi încă o dată cele din urmă cuvinte din Apocalipsa. Mai gândiţi-vă la cele din urmă cuvinte pe care Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi înainte de a Se despărţi de ei: „Mă duc la Tatăl; voi vă întristaţi acum, inima vi se umple de întristare, dar Eu vă voi revedea iarăşi şi inima vi se va umple de bucurie şi nimeni nu vă va mai răpi bucuria voastră. Vă întristaţi acum pentru că Eu acum Mă duc, dar vă voi trimite un alt Mângâietor, Care va fi cu voi. Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Duhul Adevărului, pe Care lumea nu Îl cunoaşte, pentru că va fi în voi şi va rămâne în voi. El vă va învăţa toate lucrurile. Vă va călăuzi în tot Adevărul şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc şi Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi”.
Ce dulce mângâiere este aceasta pentru noi!
După noi nu mai vine moartea ca după cei ce nu s-au întors la Dumnezeu. Aţi văzut vreodată murind un om necredincios? Un om hulitor de Dumnezeu, un om batjocoritor, un om neascultător, un om care nu s-a întors la Dumnezeu?…
Dacă l-aţi văzut murind, niciodată nu veţi uita ce grozavă este moartea aceluia care nu s-a întors la Dumnezeu, care a trăit fără Dumnezeu, care şi-a bătut joc de Hristos, care a dispreţuit Cuvântul Său.
Şi dacă moartea e grozavă, cât de grozavă trebuie să fie veşnicia lui, pentru că este scris: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.
Prin moarte treci grăbit; este un prag scurt între cele două existenţe, între existenţa aceasta şi existenţa cealaltă. Căci moarte, în sens de nimicire, nu există. Nimic nu piere, ci totul se transformă dintr-o existenţă în alta. Dacă cu materia e aşa, cum trebuie să fie atunci cu spiritul?
Şi dacă ştiinţa omenească a dovedit că este adevărat acest lucru, cât de adevărat este atunci ce spune ştiinţa lui Dumnezeu când arată că nu există moarte în sens de nimicire? Moartea aceasta este numai pragul peste care trecem din existenţa aceasta în cealaltă. Şi acolo vom petrece în acea stare pe care ne-am pregătit-o noi înşine, fiecare dintre noi, încă începând de aici. Trecem prin cimitire… Dar numai trecem!
Adeseori auzim spunându-se: „Casa veşnică”, „Locul de veci”… „Odihnă de veci…”.
Nu-i adevărat! După cum nu-i adevărat că aici casa noastră este veşnică, tot aşa nu-i adevărat nici că mormântul este veşnic. Şi de acolo vom ieşi. Nici în mormânt nu vom sta pentru totdeauna. Mulţi îşi împodobesc în tot felul mormintele şi criptele, care de care mai costisitoare şi mai scumpe, zicând: „E locul meu de veci!…”
Nu-i adevărat! Se înşală. Va veni o zi – şi ziua aceasta e foarte aproape – când pe norii cerului Se va ivi Fiul lui Dumnezeu şi un glas de arhanghel, cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va suna. Şi e scris că morţii vor învia nesupuşi putrezirii, că mormintele vor da înapoi pe morţii lor care vor fi acolo. Şi marea, şi focul, şi tot ce a fost un locaş trecător pentru un cadavru va da afară, înviat pentru viaţa veşnică, pe acel care a fost acolo.
Şi abia locul al treilea, unde ne vom duce după ce vom ieşi din morminte, acela va fi locul în care vom rămâne în veci. Ori în lumina fericită, în lumina lui Dumnezeu, ori în întunericul şi în osânda veşnică, împreună cu diavolul şi cu toţi îngerii căzuţi.
Ar fi multe de spus despre Apostolul de la Corinteni din duminica de astăzi: cum s-a născut dezbinarea în Corint, cine a fost primul dezbinat şi dezbinător. Pentru că a fost totdeauna unul care, prin munca lui satanică şi neobosită, a creat acolo partide şi dezbinări, tulburând lucrarea lui Dumnezeu.
Cine l-a făcut pe primul dezbinat dezbinător? Cine l-a făcut pe Lucifer? Cine l-a făcut pe diavolul rău? Cine?… Pentru că Dumnezeu l-a făcut înger de lumină. Rău s-a făcut el însuşi. A fost de-ajuns să se facă unul rău, prin cele două condiţii negative şi prin cele două lucruri pierzătoare, care sunt mândria şi făţărnicia. A fost de-ajuns ca unul să se îngâmfe şi să nu asculte de Dumnezeu.
E de-ajuns unul care se ridică, bătându-se cu pumnii în piept, şi să spună: „Eu sunt tot!…” – împotrivindu-se lui Dumnezeu şi sfidând orice ascultare.
A fost de-ajuns să se ivească un singur demon – şi cât de harnic a fost el, pentru că pe câţi îngeri, pe mii şi mii de îngeri, i-a convins să-l urmeze în această cale cumplită şi blestemată a neascultării. Cât de harnic devine un neascultător! Cât rău face un dezbinător! Până când merge pe calea cea bună, parcă nici nu vede, parcă nici n-aude; e un frate care nu face nimic în adunare, stă tot timpul şi tace, şi ascultă, şi primeşte, şi se înfruptă din darurile adunării lui Dumnezeu. Dar îndată ce capătă un duh de neascultare, un duh dezbinător, – ce harnic devine! Cât de repede umblă în toate părţile să-şi facă tovarăşi de rătăcire şi de dezbinare ca şi el! Şi cât de repede ajunge să-şi facă partidă şi apoi să tulbure, şi apoi să dezbine, cum făceau cei din Corint!
Prin asta, ei creau atâtea necazuri părintelui care a ostenit pentru ei şi atâta ocară lucrării lui Dumnezeu, şi atâta pagubă Duhului Sfânt! Şi la asta trebuie să cugetăm! Şi, dacă noi ştim că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu că slavă, cinste şi pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele (şi ne bucurăm, pentru că sunt atâtea suflete care fac binele, care urmăresc unitatea, pacea, ascultarea, armonia şi bucuriile frăţeşti), tot aşa, spune Cuvântul lui Dumnezeu că necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul – şi nu se are în vedere faţa omului.
Spune Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce zice şi un Sfânt Părinte care spune aşa: „Nici sângele martiriului nu spală păcatul dezbinării fraţilor”.
Sfântul Apostol Pavel spune acelaşi lucru: „Nici dacă-ţi dai trupul să fie ars de viu, nici dacă-ţi împarţi toată averea săracilor”… să ai atâtea daruri de a cânta, de a predica, de a vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti chiar, eşti un pierdut şi condamnat, dacă-i dezbini pe fraţi, dacă tulburi lucrarea lui Dumnezeu, dacă nimiceşti dragostea şi unitatea frăţească.
Ar trebui să ne îngrozim fiecare dintre noi de această înştiinţare cutremurătoare! Şi acest lucru să nu-l uităm, meditând la Apostolul din ziua de astăzi, meditând la Evanghelia din ziua de astăzi şi meditând la încheierea pe care am vrut s-o fac acestor şiruri de cuvinte cu privire la ceea ce s-a spus despre trecerea prin cimitir.
Toţi vom trece prin cimitir, fie că vrem, fie că nu vrem!
Şi niciunii dintre noi nu ştim care este seara, care este noaptea, care este clipa în care îngerul morţii va veni şi în care ne va duce să trecem prin cimitir.
Mormintele se aseamănă acolo cum se aseamănă copacii iarna… Şi cei uscaţi par ca cei verzi, şi cei verzi par ca cei uscaţi. E iarnă… Dar vine primăvara, vine soarele; şi soarele arată atunci ce este verde şi ce este uscat.
Vine învierea morţilor şi nu se ştie cât de aproape este clipa aceasta. Într-o clipă, „într-o clipeală de ochi”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Atâta cât clipeşti din ochi, trâmbiţa va suna şi morţii vor învia, nesupuşi putrezirii, şi se vor duce: cei care au făcut binele, la răsplata veşnică; şi cei ce au făcut răul, la ocara şi la osânda veşnică.
Acest înţeles să-l păstraţi din tot ce aţi auzit!
Binecuvântaţi să fiţi voi, toţi copiii rândunicii acesteia, care v-aţi născut în Lucrarea aceasta şi care aţi fost învăţaţi că este o Ţară: Ţara de Dincolo, Ţara Minunată, în care ne-a chemat Domnul, în care S-a dus El şi în care ne-a pregătit un loc, căci va veni o zi în care şi noi vom merge acolo. Fericiţi sunteţi pentru că v-aţi întors la Dumnezeu, v-aţi născut din nou, v-aţi hotărât pentru El şi aţi început o viaţă nouă!
Şi adunările noastre, şi citirile noastre, şi întâlnirile noastre sunt exerciţiile noastre de zbor. Învăţăm cum să ne pregătim mai frumos pentru plecarea noastră acolo.
Ştiţi ce lucruri frumoase am învăţat din viaţa păsărilor călătoare? Dacă le veţi cerceta mai cu de-amănuntul, veţi vedea cât adevăr este în ceea ce vă spun acum.
Pitpalacul, rândunica şi toate celelalte păsări, vara, mai ales când e sezonul, când e hrană din belşug, se hrănesc cu musculiţe, cu grăunţe, cu tot felul de hrană pe care o au din belşug – şi se îngraşă. Dar uitaţi-vă încolo, spre apropierea lui septembrie, când vine vremea să se pregătească să plece, cum ele se aşază pe post. Postesc, ca să le fie mai uşoare trupurile, ca să le fie mai uşor zborul. Să le fie mai uşor aripilor lor care se pregătesc să zboare.
Postul, înfrânarea, rugăciunea, adunările frăţeşti, dragostea şi bucuria noastră împreună, citirile Cuvântului lui Dumnezeu sunt acele minunate exerciţii prin care noi ne pregătim sufletele noastre pentru marea călătorie spre Patria noastră Cerească.
Ce frumos va fi atunci! Gândiţi-vă că poate dincolo, în ţările calde, vor fi rămas rudenii de-ale rândunelelor care pleacă toamna aceasta de la noi. Cum le vor aştepta acelea pe ţărm şi cum se vor bucura privindu-le că vin, vin, vin…
Cum vor spune părinţii:
– Uite copiii noştri că vin!…
Cum vor spune copiii:
– Uite părinţii noştri că vin!…
Cum vor spune fraţii:
– Uite fraţii noştri că vin!…
Va veni o zi când şi noi vom merge spre Patria Cerească. Ca dintr-o călătorie îndepărtată, vom ajunge şi noi aproape, tot mai aproape cu corabia mântuirii la ţărmul ceresc.
Ce bucurie va fi atunci când noi, de departe, Îl vom vedea pe Domnul şi Faţa Lui strălucitoare se va răsfrânge pe feţele noastre cum faţa soarelui, la răsărit, se răsfrânge pe feţele tuturor florilor care seamănă cu el şi ale căror feţe sunt îndreptate spre răsăritul lui.
Îl vom vedea pe Domnul fiecare dintre noi şi vom simţi cum pe fiecare dintre noi ne îmbrăţişează Domnul Iisus, căci este scris: „El va şterge orice lacrimă din ochii noştri”…
Nu cu batista, ci cu Buzele Lui Sfinte, cu sărutul Lui. Aşa cum ştergi lacrimile din ochii celei mai scumpe fiinţe pe care o ai pe pământ cu sărutul tău, aşa ni le va şterge Mântuitorul nostru. De aceea nu vă ruşinaţi de lacrimi şi nu vă feriţi de ele. Vărsaţi-le cât mai multe, să aibă ce şterge Buzele Lui din ochii noştri. Nu vă întristaţi de durerile pe care le aveţi din pricina Numelui Său Sfânt, nici de ostenelile pe care le faceţi pentru Cuvântul Său.
Faceţi toate acestea – şi ele vă vor fi răsplătite înmiit, nebănuit de mult, atunci când ne vom întâlni cu El toţi cei care L-am iubit. Ce mese întinse vor fi acolo! Şi cum vor fi ospătaţi toţi cei care au flămânzit şi au însetat după neprihănire, toţi cei care au fost chinuiţi din pricina Numelui Său! Lângă fiecare Se va aşeza El şi pe fiecare îl va răsplăti.
„Ceea ce ochiul nu a văzut…” – spune Cuvântul – „urechea omului nu a auzit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc” şi Îi vor fi credincioşi cu adevărat până la sfârşit.
Ce am vrut să spun cu aceste lucruri cu care mă mângâi totdeauna când trebuie să trec sau când mi se spune că va trebui să trec încă prin încercări şi prin lacrimi, până voi ajunge acasă?
Ce bine-i printre voi! Ce bine-i printre cei iubiţi! Când ne vom apropia de casă, când vom vedea pe fraţii noştri care au mers înaintea noastră, părinţii noştri, surorile noastre, copiii noştri trupeşti şi sufleteşti, fiinţele pe care le-am iubit, cum vor spune ei:
– Iată-i, vin!…
Cum se roagă ei ca noi să ajungem credincioşi acolo! Cum se întristează ei când noi suntem slabi, neascultători şi îndărătnici! Bucuraţi-vă! Aveţi în inimă această nădejde scumpă şi sfântă că în curând vom trece şi noi prin cimitir. În curând vom scăpa şi noi din valurile şi din încercările vieţii acesteia şi vom ajunge la Ţărmul Celălalt, la care Ierusalimul Ceresc ne aşteaptă, iar în Uşa lui sunt Braţele, Dragului, Dulcelui, Scumpului nostru Mântuitor, care s-au răstignit pentru noi, care ne-au răscumpărat şi care ne vor îmbrăţişa atunci într-o îmbrăţişare cum niciodată, nici o mamă, nici o soţie, nici o iubită nu şi-a îmbrăţişat odorul său pe pământ.
De aceea, nu vă întristaţi şi nu vă pară greu nimic din ceea ce aveţi de dus încă pe pământ până atunci. E aşa de aproape ziua aceea!
Ce moment potrivit este ziua aceasta şi pentru cei care nu au trecut încă prin naşterea din nou, care nu au început încă o viaţă nouă cu El – adică n-au căpătat chipul cu care vor putea fi cunoscuţi şi recunoscuţi, şi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu! Dar şi pentru noi ceilalţi, cei al căror chip nu are curăţia, limpezimea, frumuseţea, strălucirea adevărată pe care o va cere Domnul şi pe care o va pretinde Domnul de la toţi cei care ne-am predat şi ne-am hotărât pentru El!
Dacă cei care nu s-au întors la Domnul trebuiau să pună astăzi un legământ şi să se hotărăsc pentru El, să se înscrie în Lucrarea Oastei Lui şi să înceapă o viaţă nouă cu El, atunci tot astăzi trebuie să punem şi noi, ceilalţi, înnoirea legământului nostru că Îl slujim mai frumos, mai credincios şi mai hotărâţi, după porunca şi după cerinţele Lui, ca atunci să vedem Faţa Lui şi să moştenim Împărăţia Lui. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cornuţel – 31 iulie 1982
