Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Din învăţăturile Sfinților Părinți – Despre legea duhovnicească (III)

Din învăţăturile Sfinților Părinți – Despre legea duhovnicească (III)

Din învăţăturile Sfinților Părinți – Despre legea duhovnicească (III)

A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru, Marcu Ascetul – Despre legea duhovnicească, în 200 de capete

(Iau împărţirea capetelor după Filocalia greacă. În P. G. 65, 905A–930B variază puţin.)

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.
102. Câteşitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei (Prov. XXX, 15), fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.
103. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.
105. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuiesc urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor.
106. Din pricina lor ni s-a poruncit „să nu iubim lumea şi cele din lume“ (1 Ioan II, 15). Iar aceasta s-a zis nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.
107. „Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste nu se încurcă cu treburile vieţii“ (1 Tim. II, 4). Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie.
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă sau plăcere încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui nu este vrednic de Mine“ (Luca XIV, 33), nu înţelege cuvântul acesta numai despre averi, ci şi despre toate lucrurile păcatului.
110. Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei.
111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, aşa a împărţit şi gândurile omeneşti fie că vrem, fie că nu vrem.
112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo.
113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce vin asupra-i. Iar cel ce ţine minte răul încă nu s-a rugat curat.
114. De ai fost păgubit sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.
115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregăteşte spre pocăinţă.
116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de-al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera“ (Gal. VI, 8).
117. Semănând de bunăvoie cele rele şi secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată.
119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
120. Este mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns, decât cei ce săvârşesc nedreptate pe faţă. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai rău.
121. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într-ascuns este, după Scriptură, „şarpe ce şade în cale şi muşcă copita calului“ (Facere XLIX, 17).
122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit de slava deşartă şi de pizmă. Prin laude încearcă să-şi ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfăţişează pe sine mai bun decât acela.
123. Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii, aşa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.
124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa e un desfrânat, cum s-a arătat în înţelepciune, şi pentru neputinţa de-a se înfrâna suferă durere şi ruşine.
125. Precum nu se îngăduie apa şi focul laolaltă, aşa nu se îngăduie întreolaltă apărarea şi smerenia.
126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul îşi pecetluieşte relele sale.
127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.
128. De vrei să te mântuieşti, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.
129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Matei III, 7).
130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte“ (Matei X, 40).
131. Slăbănogul pogorât prin acoperiş (Luca V, 19) este păcătosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul.
133. Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.
134. „Cel ce se luptă se înfrânează de la toate“ (1 Cor. IX, 25) şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon.104(Vezi motivul şi la Sfântul Ioan Casian (supra, pp. 103–104).)
135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubeşti cu voia pe una din ele, aceea va umple locul celor unsprezece.
136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult.
137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va“ (Luca XIV, 11).
138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bunăvoie, vom lupta şi cu patimile din obişnuinţă.
139. Obişnuinţa, care o ia înaintea voii şi a conştiinţei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai ’nainte. La cel ce se nevoieşte, ea e împiedicată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală (προσβολή).
140. Atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.
142. Nu zi: Nu vreau şi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.
143. Cel ce caută lauda e supus patimii, şi cel ce se plânge de necaz iubeşte plăcerea.
144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge şi se tânguieşte pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi i se împotriveşte, apărându-şi plăcerile.
145. Cel ce cearcă toate şi reţine binele va fugi pe urmă de tot răul.
146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii.
147. Fără aducerea-aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoştinţă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de-a doua e mincinoasă.
148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că, dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile pocăinţei.
149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin neascultare deasă.
150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.

va urma

din Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!