Din învăţăturile Sfinților Părinți – Ignatie Monahul

Scurte apoftegme filocalice

A se tăgădui cineva pe sine este una cu a stărui în rugăciune.

A simţi cineva păcatele sale e un dar ce vine de la Dumnezeu.

A şedea în chilie înseamnă a-ţi pomeni păcatele tale şi a plânge şi a te tângui pentru ele, a veghea să nu ţi se robească mintea, iar de e robită, a o aduce iarăşi la locul ei.

A tăcea necontenit, a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul cu haine zdrenţuite, fără a aştepta nici o răsplată după moarte, întrece orice nebunie.

A voi să urmezi vieţuirea sfinţilor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă.

A vorbi despre Dumnezeu în cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte.

Aburul ce urcă din stomac întunecă cunoştinţa dumnezeiască.

Acela e mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc, cât şi neputinţa omenească.

Acela pe care nu-l încap cerurile intră în sufletul viu prin rugăciune.

Acelaşi păcat săvârşit de mai mulţi nu are o singură pricină, ci mai multe.

Acele înălţimi ale lui Dumnezeu pe care le căutăm să le vedem nu sunt încuviinţate de Biserică. E mai curând boală a sufletului.

Acoperă greşeala altuia şi Dumnezeu o va acoperi pe a ta.

Acoperământul lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă înconjoară pe toţi oamenii.

Acoperământul lui Dumnezeu ţi s-a făcut spre cetate care te înconjoară.

Activitatea iraţională e totuna cu un idol.

Activul arată în lucrare chipul patimilor Cuvântului, purtate în temeiul Judecăţii.

Adâncă e prăpastia dogmelor! Iar mintea celui ce se linişteşte sare fără primejdie în ea.

va urma