6. Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mânăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.
7. Zis-a un bătrân oarecare: părinţii noştri cei de demult aveau obicei: care erau mai bătrâni, cercetau pururea pe cei mai tineri, mergeau la chilia lor şi luau seama cum petrec la chilii, cu ce se îndeletnicesc şi cum îşi păzesc pravila, rugăciunea şi datoria lor. Şi luau seama, dacă nu cumva au oarecare mândrie şi părere întru ei, părându-li-se că fac lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu, prin care se socotesc a fi vrednici de toată sfinţenia şi darurile lui Dumnezeu. Sau dacă nu cumva li se arată lor ceva vedenie şi năluciri deşarte în visuri sau aievea şi părându-li-se lor că sunt lucruri dumnezeieşti şi îngereşti, se încred acelora, şi se biruiesc de trândăvie şi lenevie şi nu-şi păzesc rânduiala după datoria lor: pravila, rugăciunea, lucrul mâinilor. Sau de sunt cumva surpaţi de gânduri rele şi necuvioase, sau de spurcata poftă şi războiul curviei. Pentru acestea părinţii cei mai bătrâni pururea cercetau şi ispiteau pe fraţii cei mai tineri şi-i învăţau din sfintele şi dumnezeieştile Scripturi şi-i întăreau spre buna nevoinţă. Fraţii cei mai tineri mergeau adesea la părinţii cei mai bătrâni cu cuvioasă smerenie şi plecăciune şi-şi arătau patimile, gândurile şi cugetele lor şi-i întrebau, ce se cade a face ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele. Iar Domnul, văzând cuvioasa smerenie şi plecăciune ale celor tineri către cei bătrâni şi dragostea celor bătrâni către cei tineri, le da lor îndestulat darul Său în inimile lor şi cuvântul Său în gândurile bătrânilor. Când mergeau fraţii cei mai tineri la părinţii cei mai bătrâni, cu smerenie şi plecăciune se jeluiau de neputinţele şi patimile şi supărările lor şi-i întrebau ce vor face pentru folosul şi mântuirea sufletului lor. Atunci bătrânii deschizându-şi gurile, le da Dumnezeu cuvânt şi îndată ştiau ce vor zice şi ce vor răspunde fraţilor celor ce îi întrebau, ca să-i folosească şi îndată îi foloseau. Şi de era fratele cât de căzut şi deznădăjduit, dacă mergea la vreun părinte şi îi spunea căderea şi scârba sa, bătrânul îndată îl ridica şi îl mângâia. Şi aşa unii pe alţii se întăreau, se îmbărbătau şi se îndemnau spre nevoinţa mântuirii. Iar acum a început să se stingă şi să se răcească dragostea dintre fraţi, căci părinţii cei mai bătrâni n-au părintească iubire către fraţii cei mai tineri, nici purtare de grijă pentru cercetarea, învăţătura, îndemnarea şi mântuirea lor, ci fiecare numai pentru sine se îngrijeşte, iar pentru povăţuirea şi îndreptarea fratelui său nici nu gândeşte. Fraţii cei mai tineri n-au cuvioasa smerenie şi plecăciune către părinţii cei mai bătrâni, nici nu merg la dânşii să-şi arate lor patimile, neputinţele şi supărările şi să-i întrebe cuvânt de folosul mântuirii, ci fiecare se socoteşte pe sine a fi îndestulat cu ştiinţa, priceperea şi înţelepciunea sa. Pentru aceea, Dumnezeu văzând atâta mândrie, neiubire şi nebăgare de seamă între fraţi, a început a ridica şi a lua darul Său dintre fraţi şi cuvântul Său cel de învăţătură folositoare din gurile bătrânilor; atât de mult, încât de ar şi merge cineva la vreun cuvânt pentru folosul mântuirii, el nu ştie ce să răspundă ca să-l folosească pe fratele. Cuvântul lui Dumnezeu s-a luat din gura bătrânilor. Şi aşa, fraţilor, cei ce voiţi să vă folosiţi şi să vă mântuiţi sufletele cu acest părintesc şi smerit cin călugăresc, pe care l-aţi iubit şi l-aţi primit şi în care v-aţi îmbrăcat, deşteptaţi-vă şi luaţi seama, cercaţi-vă pururea şi vă ispitiţi şi vedeţi, oare mergeţi pe urmele şi calea fraţilor prea cuvioşilor părinţilor noştri celor mai dinainte, al căror cin şi orânduială aţi primit, sau pe alt drum, într-altă parte rătăciţi şi mergeţi. Şi cunoscând fiecare rătăcirea sa din urmă şi calea prea cuvioşilor părinţi, îndată să vă întoarceţi la calea şi obiceiurile prea cuvioşilor şi fericiţilor părinţi. Şi aşa Dumnezeu iarăşi vă va da îndestulat darul Său în inimile voastre şi cuvântul Său în gurile bătrânilor voştri, asemenea părinţilor noştri celor dinainte. Şi vă veţi învăţa şi vă veţi îndrepta, povăţuindu-vă şi folosindu-vă unul pe altul şi vă veţi mântui toţi şi nici unul din voi nu va pieri. Iar de nu veţi urma prea cuvioşilor părinţi celor mai dinainte şi nu veţi păzi obiceiurile, rânduiala şi învăţăturile lor, să ştiţi că în zadar aţi primit şi purtaţi cinul şi orânduiala călugărească şi trăiţi prin mănăstiri şi prin pustii, neavând răbdare, smerenie şi dragoste frăţească. În zadar este tăcerea voastră şi pravila şi citirea voastră cea multă, în care vă nădăjduiţi şi vă pare că vă va mântui. În zadar este rugăciunea voastră cea întru multă vorbă şi postul şi înfrânarea voastră. Acestea nimic nu vă vor folosi vouă, căci cu toate acestea, în pieirea veşnică veţi merge de nu veţi urma sfinţilor părinţi şi obiceiurilor şi orânduielilor lor cu răbdare, smerenie şi dragoste frăţească. Să ştiţi, că alt drum şi alt chip nu este călugărului, decât numai drumul sfinţilor prea cuvioşilor părinţi al căror chip şi cin îl purtaţi.
din Patericul sfinților bătrâni
