Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!

Duminica a XIX-a după Rusalii

Evanghelia de la Luca 6,31-36

31 Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; 32 şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. 33 Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. 34 Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. 35 Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. 36 Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

1. Predica de pe Munte în variantă lucanică. Pericopa evanghelică a acestei Duminici face parte din varianta lucanică a Predicii de pe Munte. Dacă această Predică este redată în Evanghelia de la Matei în trei capitole (5-7), în Evanghelia de la Luca ea nu ocupă decât 30 de versete (Lc 6,20-49). Deoarece primii destinatari ai Evangheliei a treia erau veniţi din păgânism, Sfântul Luca a lăsat deoparte materialul referitor la atitudinea Mântuitorului faţă de Lege (Mt 5,17-48); la fel a făcut cu învăţătura referitoare la faptele bune în mare cinste la iudei (milostenia, rugăciunea şi postul). Ca şi la Matei, Predica începe cu Fericirile, dar Sfântul Luca redă numai patru Fericiri, la care adaugă patru vaiuri. În general, varianta lucanică arată că Sfântul Luca în mod deliberat n-a reţinut decât o parte din învăţăturile Mântuitorului din Predica de pe Munte, el adaptând cuprinsul acesteia la situaţia şi la preocupările cititorilor primi ai Evangheliei sale.

Rezultatul acestei adaptări este ilustrat de planul următor:

Introducere: Fericiri şi vaiuri (6,20b-26);

Partea întâi: Iubirea faţă de vrăjmaşi (6,27-36);

Partea a doua: Iubirea frăţească (6,37-42);

Încheiere: Necesitatea faptelor bune (6,43-49).

 2.  Iubirea față de vrăjmași. Evanghelia acestei Duminici ţine de partea întâi a variantei lucanice a Predicii de pe Munte, în care este vorba de iubirea faţă de vrăjmaşi. Porunca Domnului apare enunțată în contextul precedent: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (v. 27-28). Această învăţătură este ilustrată prin două pilde: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa” (v. 29). Aceste pilde ilustrează o atitudine exprimată în varianta mateiană prin cuvintele: „Să nu staţi împotriva celui rău” (Mt 5,39). În textul lucanic urmează un îndemn la dărnicie: „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (v. 30).

Pericopa acestei Duminici continuă dezvoltarea poruncii iubirii față de vrăjmași. Ea are în frunte ceea ce se numește regula de aur a moralei. Dacă antichitatea precreştină cunoştea numai o formulare negativă a regulii de aur: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, Mântuitorul îi dă acesteia o formulare pozitivă, arătând astfel că nu e destul să nu facem răul, ci că trebuie să săvârşim binele: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (v. 31; cf. Mt 7,12). În continuare, în trei sentinţe paralele (v. 32-34), este arătată insuficienţa unei iubiri care-i cuprinde numai pe cei ce ne iubesc şi ei pe noi:

 „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.

Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”.

Oamenii cei mai răi pot fi foarte buni cu ai lor. Despre Himmler, de pildă, care, în Reich-ul nazist, conducea programul de exterminare a evreilor, se spune că îşi iubea foarte mult familia. Vom descoperi multe situaţii asemănătoare în jurul nostru. Dumnezeu, care este Tatăl tuturor oamenilor, vrea de la noi mult mai mult decât o astfel de „iubire” legată de interese familiale sau de grup, care nu este altceva decât tot o formă de egoism.

 3.  „Ce este scris în Lege?” Deoarece porunca iubirii aproapelui este clar exprimată în Lege (Lev 19,18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), această poruncă era în mare cinste la iudeii precreştini. De aceea, atunci când Mântuitorul îl întreabă pe un cărturar: „Ce este scris în Lege?”, acesta alătură porunca iubirii față de aproapele (din Lev 19,18) celei a iubirii de Dumnezeu (din Deut 6,5-6): „Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Exista însă o problemă: iudeii nu se prea înţelegeau când era vorba de extensiunea exactă a noţiunii de „aproapele”. Aceasta şi este întrebarea pe care cărturarul I-o adresează lui Iisus: „Şi cine este aproapele meu?” (Lc 10,29).

În textul din Lev 19,16-18, sensul noţiunii de „aproapele” (în ebraică: re’a), determinat de expresiile: „poporul tău” (v. 16), „fratele tău” (v. 17) şi „fiii poporului tău” (v. 18), nu poate fi decât unul singur: acela de membru al poporului Legii, de israelit. De aceea, în general în iudaism, porunca iubirii aproapelui apare restrânsă numai la israeliţi şi la prozeliţii intraţi deplin în Legământ prin circumciziune, cu excluderea samarinenilor, a străinilor (adică a celor din alte ţări) şi a celor de alte neamuri dintre locuitorii țării care într-un răstimp de 12 luni nu devin membri ai comunității religioase iudaice (cf. Mekiltha la Ieşire 21,35; cf. J. Fichtner, în „Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament”, vol. VII, Stuttgart, 1965, p. 313). Se trecea astfel cu uşurinţă peste faptul că, în acelaşi capitol din Levitic, porunca apare reluată, în termeni asemănători, pentru a defini relaţia cu „străinul” (în ebraică: ger) care locuieşte în sânul poporului ales: „De se va aşeza vreun străin în pământul vostru, să  nu-l strâmtoraţi. Străinul care s-a aşezat la voi să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului” (Lev 19,33-34). Iată un temei foarte serios pentru o înţelegere largă a noţiunii de „aproapele”. Însăşi întrebarea învăţătorului de Lege din Lc 10,29 dovedeşte că în iudaismul epocii precreştine au existat şi glasuri în favoarea lărgirii sensului lui re’a din Lev 19,18 la toţi oamenii. „Aproapele” devine, în acest înţeles, pur şi simplu, semenul, omul în general. Porunca iubirii aproapelui şi apare cu acest înţeles larg în unele texte mai târzii, cum este cel din cartea lui Isus Sirah 13,18: „Tot dobitocul iubeşte pe cel asemenea sieşi şi tot omul pe aproapele său”.

Aripa rigoristă era însă mai puternică şi s-a impus în iudaismul oficial. După distrugerea Ierusalimului, în principala rugăciune a iudaismului, denumită Şemoneh ‘Esreh, s-a şi adăugat (pe la anii 85-90 d. H.), ca a 12-a din cele 18 binecuvântări, aşa-numita „Binecuvântare eretică” (birkhath ha-minim), de fapt un blestem împotriva apostaţilor şi a ereticilor, între care sunt menţionaţi în chip special creştinii, sub denumirea de „nazarineni”. Astfel apare oficializată restrângerea noțiunii biblice de „aproapele” la cei aparținători ortodoxiei iudaice.

 4. „Iubiți pe vrăjmașii voștri!” Unei astfel de tendinţe îi răspunde Mântuitorul cu învăţătura din parabola Samarineanului milostiv (Lc 10,30-37), că trebuie să ne facem aproape, în mod concret, prin fapte de iubire şi milă, oricărui om.

Mai mult, Domnul porunceşte în mod explicit să-i iubim și pe vrăjmaşii noştri. De două ori apare în această secţiune a Predicii de pe Munte în varianta ei lucanică porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Lc 6,27 şi 35). După ce a arătat insuficienţa unei „iubiri” restrânsă numai la cei apropiaţi sau la cei de la care aşteptăm vreo răsplată, Mântuitorul continuă: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,35-36; cf. Mt 5,44-45).

Niciodată iudaismul n-a cuprins şi pe vrăjmaşi în noţiunea de „aproapele”. Mântuitorul exprimă foarte exact modul în care iudaismul înţelegea şi aplica porunca de a-l iubi pe aproapele din Lev 19,18 atunci când prezintă această poruncă într-o formulare ce nu se regăseşte de fapt în textul biblic: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mt 5,43). În targumul (parafrază aramaică, folosită în sinagogi) la Lev 19,18, porunca biblică apare, într-adevăr, în forma: „Să iubiţi pe prietenul vostru, care este ca şi voi înşivă” (Targum du Pentateuque, trad. par R. Le Déaut, Cerf, Paris, 1979, p. 442).

Acestei interpretări înguste – şi, de fapt, falsificatoare – Iisus îi opune adevăratul înţeles al poruncii, care, în intenţia Legiuitorului divin, îi înglobează în exigenţele sale pe toţi semenii, inclusiv pe vrăjmaşi. Modelul este Dumnezeu Însuşi, Tatăl ceresc al nostru, al tuturor, Care „este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” şi „milostiv” (Lc 6,35b-36). În paralela de la Matei, iubirea Tatălui ceresc este ilustrată prin două exemple pe care oricine le poate constata de când lumea: „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).

 5.  Pe toți vrăjmașii! Este clar că în textele evanghelice este vorba atât de duşmanii personali, cât şi de vrăjmaşii naţionali şi, pentru creştini, de prigonitorii Bisericii. Când Sfinţii Matei şi Luca îşi redactau Evangheliile, creştinii erau prigoniţi şi duşi la moarte pentru credinţa lor. Ei bine, Evangheliile le cer să răspundă răului cu bine şi să se roage pentru prigonitorii lor (Mt 5,44; Lc 6,27). Avem toate motivele să credem că în cultul Bisericii primare îşi aveau deja un loc bine stabilit rugăciunile pentru vrăjmaşi şi persecutori (cf. Sfântul Policarp, Epistola către Filipeni, 12,3, în vol. Scrierile Părinților apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB 1, București, 1979, p. 213).

Sfinţii dintotdeauna ai Bisericii au strălucit în mijlocul lumii în care trăiau mai ales prin împlinirea acestei porunci. Atitudinea lor iubitoare a impresionat adânc pe vrăjmaşii şi prigonitorii lor. Vieţile sfinţilor sunt pline de mărturii în acest sens. Creştinul adevărat, chiar dacă lumea nu-l înţelege şi nu-l acceptă, chiar dacă sufere martiriul, nu poate avea vrăjmaşi. El nu are decât fraţi.

Pe moraliştii lipsiţi de o perspectivă duhovnicească i-a pus întotdeauna în încurcătură porunca iubirii nelimitate. Scolasticismul catolic, apelând la tradiţia stoică, a introdus tot felul de limitări. El afirmă că, într-adevăr, vrăjmaşii nu trebuie excluşi din sfera iubirii generale faţă de semeni şi din rugăciunea creştinilor pentru toţi oamenii. Fiecare trebuie să avem pregătirea spirituală necesară spre a fi gata să-i iubim pe vrăjmaşi „dacă s-ar ivi necesitatea” (si necessitas occurreret). Dar a-l iubi pe vrăjmaş „fără un element de necesitate” ţine de „perfecţiunea iubirii”, care nu este necesară pentru mântuire (Toma d’Aquino, Summa Theologica, 2/II qu. 25 art. 8f). În general, porunca iubirii faţă de vrăjmaşi a fost restrânsă de moraliştii apuseni la aria personală. Fiind exceptat în mod explicit vrăjmaşul de pe câmpul de luptă, din război (J. Mausbach şi G. Ermecke, Katholische Moraltheologie, II/I, ed. Aschendorf, Münster, 1954, p. 145), iubirea faţă de vrăjmaşi rămâne aplicabilă numai la morala individuală. Iată cum este falsificată Evanghelia chiar în numele unei teologii care se vrea şi se crede „creştină”! Nu ne mai mirăm că un Heinrich Heine îşi permite să ia în derâdere porunca iertării şi a iubirii faţă de vrăjmaşi, zicând: „Dacă Dumnezeu drăguţul vrea să mă facă fericit, să-mi dea bucuria de a vedea spânzuraţi în aceşti copaci pe vreo şase sau şapte dintre vrăjmaşii mei. Cu o inimă plină de simţire, le voi ierta toată nedreptatea înainte ca ei să moară… Da, omul trebuie să-şi ierte vrăjmaşii, dar nu înainte ca ei să fie spânzuraţi” (Gedanken und Einfälle, în „Sämtliche Schriften”, VI/1, ed. de K. Briegleb, Ed. Hanser, München, 1975, p. 653).

6.  O utopie? E adevărat că mulţi dintre „creştinii” de astăzi, chiar dacă n-o spun pe faţă, gândesc cam tot aşa. Aceasta nu înseamnă că Creştinismul este falimentar. Sau că Evanghelia este o pură utopie. Deşi multora le-ar place să tragă tocmai această concluzie. Iată, de pildă, cum se exprimă un cunoscut comentator evreu al Evangheliilor: „Defectul în învăţătura etică a lui Iisus este că ea ridică ştacheta atât de sus încât n-a putut produce rezultate solide şi practice exact acolo unde admiratorii ei pretind că este diferită şi superioară faţă de codurile etice ale Pentateuhului, profeţilor şi rabinilor” (C. G. Montefiore, The Synoptic Gospels, II, ed. a doua, Ed. Macmillan, London, 1927, p. 523). După acest critic, o etică mai puţin radicală şi mai „realistă”, poate în maniera rabinilor, s-ar fi dovedit mai folositoare. La fel, pentru Sigmund Freud, porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi ar fi o încercare a culturii supraeului de a schimba nevoia de agresiune într-un simţământ de vinovăţie şi astfel de a lupta împotriva acestei nevoi, o încercare ce s-a dovedit, într-adevăr, a avea succes, dar care este ostilă fericirii (Civilization and Its Discontents, în „Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud”, Ed. Hogarth, London, 1961, vol. 21, p. 114). Măsurată după natura umană, această poruncă ar ţine de domeniul lui „credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd).

7. O poruncă a harului lui Hristos. Este adevărat că omul, redus la puterile sale fireşti, nu poate niciodată iubi pe vrăjmaşii săi. Criticii Evangheliei nu fac decât să afirme un lucru evident, anume că porunca nu este „naturală”. Pentru împlinirea ei avem nevoie de puterea supranaturală a harului lui Hristos. Apostolul neamurilor exprimă foarte bine, în cunoscutul capitol 7 al Epistolei sale către Romani, neputinţa omului firesc de a săvârşi vreun bine. Cuviosul Siluan Athonitul, care are minunate tâlcuiri la această poruncă evanghelică, zice: „Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Lipsiţi de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea şi atunci vom simţi milă chiar şi pentru demoni… Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte în tine. Nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire… Cel ce a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească va suferi toată viaţa pentru cei ce nu se mântuiesc, varsă lacrimi pentru oameni şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşii lui” (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de Pr. prof. Ioan Ică şi Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 142-143).

Dacă au fost şi sunt atâţia „creştini” falimentari în ce priveşte împlinirea poruncii de a-i iubi pe vrăjmaşi, aceasta nu înseamnă nicidecum că Creştinismul însuşi este falimentar. Trebuie să punem la inimă adevărul că nu am ajuns la măsura poruncii lui Hristos, deci că nu suntem creştini, atâta vreme cât porunca iubirii vrăjmaşilor ne rămâne încă străină. Numai împlinind această poruncă, numai având şi punând în lucrare harul ceresc al iubirii fără limite a aproapelui, ne ridicăm deasupra îngustimilor şi falsificărilor pe care le condamnă Mântuitorul la iudeii din vremea Sa. Şi ne facem, aşa cum ne vrea şi ne cere El, „fiii Celui Preaînalt”.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

LUMINA EVANGHELIEIE – Exegeze la Evangheliile duminicale /Editura Agnos

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *