Omul firesc şi chiar creştinul de nume nu poate înţelege că suferinţa pentru Domnul este harul cel mai mare. Şi nici nu le este dat celor ce încă n-au pace cu Dumnezeu în sufletele lor, ca să nu murmure sau să se compromită în faţa nedreptăţilor umane. Firea nerăstignită, omul cel vechi s-ar supăra foc, ar murmura, şi răbdarea n-ar mai fi, nu i s-ar mai zice răbdarea sfinţilor. Să nu cerem de la Domnul suferinţă, ci putere şi răbdare, căci, la vremea ei, vine fără să o cerem. Mântuitorul ne spune: „Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
Ascultând de glasul Lui, născându-ne din nou, a doua oară, a doua creaţie, de data asta duhovnicească, avem pace cu Dumnezeu. Acest produs divin îi supără pe cei ce zac în întunericul şi umbra morţii în care satana îi ţine legaţi. Satana se foloseşte de ei şi de tulburarea liniştii lor împotriva celor ce-L iubesc pe Dumnezeu dintr-o inimă curată. Provoacă necazuri şi scandal. Pornirile rele, scandalul provocat de ei sunt ca focul de paie, repede se stinge, apoi îndelung mocnesc în gunoaie.
Îndrăzneala este leacul potolirii furtunii. Laşitatea, teama, lipsa de acţiune te subjugă, te dezarmează, te face să capitulezi. A da înapoi, ori a sta pe loc înseamnă că ispita te-a învins. Credincioşii Domnului şi luptătorii Lui pentru credin-ţa adevărului nu mai sunt din lumea aceasta. Oricine-şi leagă inima de lume şi de lucrurile ei va pieri o dată cu ea. Lupta cea duhovnicească nu se dă împotriva trupului, a cărnii şi a sângelui. Noi n-avem de luptat împotriva stăpânitorilor şi orânduirilor umane, ci împotriva duhurilor răutăţii răspândite din întunecimea iadului printre noi şi în văzduhuri (cf. Ef 6, 12). În faţa credincioşilor stau deschise cele două fronturi de luptă. Cea dintâi este lupta permanentă de a nu îngădui ca, prin ispite, să intre iarăşi între noi lumea duhurilor rele şi nici măcar o clipă de-ndoială; iar cea de a doua este lupta de a nu aluneca noi în lumea patimilor şi păcatelor din care Harul Domnului ne-a smuls.
Fără luptă nu-i cunună. Domnul ne-a asigurat biruinţa în El, dar nu numai să ne lăudăm cu biruinţele Lui. Nu numai să vorbim, să ne lăudăm, să cântăm. Acestea nu ne-ar folosi la nimic bun. Cuvântul „îndrăzniţi!” ne antrenează şi pe noi la lupta cea sfântă pentru mântuirea sufletelor noastre şi a fraţilor noştri care mai zac în întuneric, în spitale diavoleşti. Ne angajează la lupta Lui cea sfântă, şi ne asigură biruinţa finală, dacă luptăm cu râvna Lui şi a sfinţilor în lumină.
Prin ascultare, rugăciune şi râvnă înţeleaptă, plină de iubire, Îl atragem în sfera noastră de acţiune. Prezenţa Lui ne dă biruinţa. Afară de El nu există biruinţă. Prin El suntem mai mult decât biruitori. El ne face pururi biruitori prin Domnul Iisus Hristos (cf. II Cor 2, 14), dacă ne aflăm mereu în carul Lui de biruinţă.
Nimeni nu poate fi biruitor în lupta cea duhovnicească până nu s-a biruit pe sine mai întâi, căci, luptând în afară, se vor război cele din lăuntrul lui şi-l vor birui ele. De aceea, în faţa credinţei sunt puse cele două mari schimbări ce trebuie să se realizeze prin Duhul Sfânt în viaţa de credinţă, şi anume: cea dintâi este naşterea din nou, care se face la voinţa liberă, cerere liberă, prin pocăinţă şi cu ajutorul Duhului Sfânt. Şi cea de a doua este virtutea credinţei, căreia îi mai putem zice puterea lucrătoare în dragoste (cf. Evr 11; Gal 5, 6).
Naşterea din nou este temeiul credinţei adevărate. Prin ea ne aflăm în carul cel de biruinţă al Domnului. Domnul dă biruinţă celor ce se află mereu şi sunt în adevăr în acest car. Nici sabia şi suliţa, nici mulţimile nu dau biruinţa. Domnul Se arată, Se lasă simţit şi pipăit, dă mântuire veşnică celor ce sunt şi lucrează în câmpul Evangheliei, râvnesc şi se luptă în Numele Lui, chiar puţini la număr, chiar numai doi sau trei (cf. Mt 18, 20). Cu acei ce păzesc cu credincioşie poruncile şi învăţăturile Lui El este pururea; şi unde este El, biruinţa este deplină.
Când tânărul David a pornit pe câmpul de bătaie împotriva filisteanului Goliat, în auzul ambelor tabere a rostit următoarele cuvinte: „…toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă, căci biruinţa este a Domnului” (I Sam 17, 47). A Lui să fie slava, puterea şi mărirea, a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, amin…
Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
