Meditaţii

„IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI”

Zis-a Domnul: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea. Şi de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii îi iubesc pe cei ce îi iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi fac. Şi de daţi împrumut celor de la nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii dau păcăto­şilor împrumut, ca să ia întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi fa­ceţi bine, şi daţi împrumut nimic nădăjduind şi va fi plata voastră multă şi veţi fi fiii celui Preaînalt” (Lc 6, 31-36).

Ce pace, ce rai ar fi pe pă­mânt când tot omul ar ţine măcar această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea”, sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Este aceasta o poruncă pe care n-o spune numai cerul de sus, ci o spune şi simţul nostru de jude­cată. Însă oamenii nu ţiu aici mă­car această poruncă şi lege firească. Cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă lor tot binele ce li se poate face, dar ei, în schimb, să le facă al­tora tot răul ce-l pot face. De ce acest lucru?

Răspunsul e foarte simplu şi scurt: pentru că oamenii nu sunt creştini adevăraţi. Un creştin ade­vărat îşi vede viaţa şi purtările prin oglinda Evangheliei, iar în lumina Evangheliei, omul îşi vede totdea­una greşelile şi scăderile lui. Oa­menii însă văd numai greşelile şi scăderile altora.

Vede omul „paiul” din ochii de-aproapelui, dar „bârna” din viaţa sa n-o vede.

În privinţa aceasta, a rămas de la vechii greci un tablou foarte po­trivit. Se vede în acest tablou un om înaintând pe drum cu o pereche de desagi în spate. Pe partea de dinainte a desagilor e scris: „Greşelile altora”, iar în dos, la spate: „Greşelile mele”; adică în faţă are omul greşelile altora, pe care le vede, iar în dos are greşelile lui, pe care nu le vede.

Un creştin adevărat poartă de­sagii întors: greşelile lui le pune înainte, iar greşelile altora la spate. Câţi însă sunt din aceştia? Foarte puţini.

O, dacă oamenii şi-ar vedea viaţa în lumina Evangheliei, desi­gur, n-ar fi în lume atâta răutate, duşmănie, ură şi răzbunare.

A-i iubi pe cei ce ne iubesc este o lege firească, naturală.

Evanghelia însă cere mai mult decât atât. Evanghelia cere să-i iu­bim pe vrăjmaşii noştri şi să facem bine celor ce ne fac rău.

Evanghelia a adus în lume o noutate mare: iubirea de vrăjmaşi. Nici legea lui Moise şi nici o altă religie din lume n-are această nou­tate. Spre pildă, în religia lui Con­fucius, din Orient, care are câteva milioane de aderenţi prin India şi China, se află şi următoarea învăţătură cu privire la vrăjmaşi. „Dacă, mergând în calea ta, te vei întâlni cu vrăj­maşul tău, – zice legea lui Confu­cius –, apoi foloseşte îndată ori mâinile, ori picioarele; omoară-1, dacă eşti mai tare decât el, sau fugi, dacă eşti mai slab decât el”. Ce lege grozavă!

De altcum, chiar şi legea lui Moise, vestea „talionul”, adică „dinte pentru dinte”. Ţi-a făcut rău cineva? Măsoară-i cu aceeaşi măsură.

Domnul Iisus a adus în lume o lege nouă, o poruncă nouă: ierta­rea şi iubirea vrăjmaşilor.

La mulţi, foarte mulţi creştini, această poruncă li se pare grea, li se pare prea grea, li se pare impo­sibilă. Vom spune însă că tocmai această poruncă este puterea cu care a lucrat şi s-a răspândit în lume creştinismul. Creştinismul a biruit tocmai prin această iubire de vrăjmaşi. Evanghelia a biruit prin cântecul cel dulce al dragostei de Dumnezeu, de fraţi şi de vrăjmaşi.

Dar iubirea de vrăjmaşi este o poruncă grea, pe care numai cel ce a gustat din dulceaţa şi din pu­terea Evangheliei o poate împlini. Numai un suflet dospit de Evan­ghelie, numai un om duhovnicesc poate împlini şi trăi porunca cea mare a iubirii vrăjmaşilor. Pentru omul cel lumesc, această poruncă este un fel de nebunie, este un lucru imposibil.

Iubirea de vrăjmaşi este o lecţie care numai la picioarele Crucii se poate învăţa. Toate şcolile din lume şi toate predicile din lume nu pot mişca pe cineva să poată îm­plini porunca Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Acest lucru se învaţă numai la picioarele Crucii.

Sub braţele Crucii află omul că vrăjmaşul lui cel adevărat este pă­catul, care l-a pus în vrăjmăşie cu Dumnezeu; şi [că] a fost împăcat prin jertfa cea sfântă a Mielului. Sub braţele Crucii îl aude păcătosul pe Domnul, strigând: „Tată, iartă-le lor”… Sub braţele Crucii află omul că el n-are în această lume decât un singur vrăjmaş: pe diavolul şi păcatul.

Cei ce-L află cu adevărat pe Mântuitorul şi jertfa Lui cea sfântă, acela n-are vrăjmaşi. Acela toate le rabdă, toate le suferă, pe toţi îi iubeşte. Acela se roagă pentru vrăjmaşii şi batjocoritorii lui.

Se află unii care zic: „Iubirea vrăjmaşilor este o jertfă zadarnică, cel ticălos îşi bate joc de drago­stea şi răbdarea ta”. Asta nu e adevărat. De cele mai multe ori nu e adevărat. Dragostea şi iertarea lucrează în suflete cu o putere extraordinară. Evanghelia se răspândeşte şi azi prin cântecul cel dulce al dragostei şi iertării.

Am mai amintit pilda unui ostaş din Oastea Domnului căruia un vecin de al lui îi aflase un bou în iarbă şi îl dusese la primărie, stri­gând în gura mare că îl va învăţa să-şi grijească vitele.

În cealaltă zi, ostaşul îi află oile în holdă şi, ducându-i-le în curte, strigă: „Vecine dragă, ţi-am aflat oile în holda mea şi să ştii că, de câte ori le voi mai afla, ţi le voi aduce acasă”…

„Tu eşti mai bun decât mine” – răspunse omul ruşinat. Dragostea ostaşului îl biruise.

Istoria păstrează întâmplarea unul credincios care o luase la fugă din faţa unui vrăjmaş ce umbla să-l omoare. În fuga sa, cre­dinciosul urmărit deodată se opreşte. Ajunsese la un lac. Era timp de iarnă; lacul era îngheţat, dar gheaţa nu părea aşa de tare ca să poată trece peste ea. O încearcă şi, spre norocul lui, o trecu cu bine. Pe urmă veni şi cel ce fugea după el să-l omoare. Apucă a trece şi el gheaţa, dar la mijlocul lacului gheaţa se rupse şi cel căzut în apă începu a se lupta cu moartea şi a striga disperat după ajutor.

Credinciosul, uitându-se îndărăt, văzu acest lucru şi ce făcu? Se întoarse în fuga mare şi-l scăpă de la moarte pe vrăjmaşul său. Cel scăpat grăi atunci ruşinat: „Eu am alergat să te omor, şi iată, tu m-ai scăpat de la moarte. De acum tu eşti cel mai mare prieten şi binefăcător al meu”. Credinciosul a făcut din el un tovarăş de muncă în lucrul Domnului.

Iată ce poate face dragostea şi iertarea vrăjmaşilor. Cu cântecul cel dulce al dragostei şi iertării, să-i dezarmăm pe vrăjmaşii noştri şi să-i aducem la Domnul.

«Isus Biruitorul» nr. 40 / 29 sept. 1935, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

Lasă un răspuns