13 aprilie – Psalmul 44, vers 22
Aceasta este vina noastră, marea noastră vină, şi acesta este adevărul, slăvitul adevăr, despre toată vinovăţia de care sunt acuzaţi cei credincioşi totdeauna, atât noi, astăzi, cât şi înaintaşii noştri, ieri (Rom. 8, 36; 2 Cor. 4, 11) şi la fel şi urmaşii noştri, mâine: din pricina Domnului suferim!
Toţi acuzatorii credinţei, toate rechizitoriile făcute împotriva credincioşilor şi împotriva Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos n-au putut, în esenţă, să cuprindă nici un alt fel de cap de acuză decât acesta: pentru Hristos. Nici o învinuire dovedită de vreo călcare de lege dreaptă nu au avut contra celor credincioşi în Iisus. Nici o încălcare a vreunui principiu de drept sau de morală, nimic vinovat n-au găsit vrăjmaşii noştri contra noastră decât dragostea faţă de Numele şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru asta am fost judecaţi. Numai pentru asta.
După cum nu L-au putut învinui nici pe Domnul nostru Iisus Hristos cu nici un fel de păcat, tot aşa nu i-au putut învinui nici pe ai Lui. N-au ucis cei credincioşi pe nimeni, n-au lovit în existenţa şi în bunurile nimănui, n-au jefuit nimic, n-au uneltit niciodată contra ordinii sau a siguranţei vreunui stat în care trăiau…, n-au lăcomit nici la banul, nici la hainele, nici la pâinea sau comoditatea nimănui, ca şi Domnul lor Iisus, nici ai Săi niciodată (Ioan 8, 46; 1 Cor. 4, 12). Şi totuşi toţi îi urăsc şi îi lovesc.
Cu mâinile Sale Şi-a câştigat Domnul Hristos puţina pâine pe care a mâncat-o pe pământ, iar ai Lui tot aşa şi-au câştigat-o şi ei tot prin munca demnă şi harnică (Fapte 20, 33-34). Din aceasta au făcut binele şi semenilor lor. Au ajutat pe cei slabi, au săturat pe cei flămânzi, au îmbrăcat pe cei goi… Atunci de ce au fost ei junghiaţi în toată vremea şi daţi la moarte neîncetat? De ce au fost răstigniţi? De ce batjocoriţi, jefuiţi, ucişi, de mii de ani până şi astăzi, şi ei, ca Domnul lor? De ce, Doamne, suntem şi noi junghiaţi în tot felul şi de ce ne este plin mereu şi sufletul şi trupul de nedreptăţi şi de răni?
Căci, iată, purtăm pe trupul nostru încă urmele loviturilor şi ale urii faţă de noi a semenilor noştri, cărora nu le-am făcut nici un rău, dar cu care a trebuit să ne împletim cărările peste faţa îngustă a acestui pământ, trecând o dată cu ei pe el şi în el? Da, numai din pricina Ta, Doamne Iisuse. Da, numai din pricina Numelui Tău pe Care L-am iubit mai presus ca toate cele ce ni s-au luat, ca şi înaintaşii noştri (Fapte 5, 41). Căci în Cuvântul Tău aşa ai lăsat să fie scris (Mat. 5, 11; 1 Petru 4, 14; Filip. 1, 29), că vom suferi din pricina Ta.
Căci vrăjmaşul Tău, urându-Te pe Tine Însuţi, dar neputându-Te lovi pe Tine, va lovi cu întreagă ura sa în acei care Îţi seamănă mai mult Ţie şi care din pricina aceasta Îţi sunt mai scumpi. În felul acesta satana ştie că Te atinge cel mai dureros pe Tine (Mal. 3, 17) şi Te face pe Tine să suferi cel mai greu când îi loveşte pe ai Tăi. Da, suferim numai din pricina Ta — şi nu pentru altă pricină! Aceasta este şi mângâierea noastră dulce acum, în vremea când este şi rândul nostru să fim duşi, ca nişte oi mute, la junghiere, după Tine, pentru Tine şi ca Tine, Domnul nostru iubit (Isaia 53, 7). Suferim numai din pricina Ta, pentru Numele Tău. De aceea aceasta este şi bucuria şi lauda noastră în faţa tuturor încercărilor din afară, ca şi în faţa conştiinţei noastre (1 Petru 4, 12-14).
