…Nani, nani, frăţior,
Noaptea e pustie;
Nani, mâinile mă dor
Şi mi-e somn şi mie!
(Cântec din temniţa Aiudului, auzit în 1959)
Dimineaţa de decembrie din acel an 1958 care a însemnat o cotitură în viaţa dascălului, se anunţa senină şi friguroasă. Prin zăpada căzută din abundenţă peste noapte încă nu se făcuse pârtie, şi drumurile satului păreau pustii. Cu toate acestea, „Jepul“ cu prelată neagră a înaintat uşor şi sigur, până la cişmeaua de sub coasta dealului. S-au coborât din ea trei civili eleganţi şi s-au furişat spre poarta care s-a deschis cu greu, reţinută de zăpada moale.
Câinele mai să rupă lanţul. Omul a ieşit contrariat şi surprins să întâmpine pe îndrăzneţii care, fără să strige, sau să bată în poartă, înaintau hotărâţi.
– Îl căutăm pe dascălul Tudor. Cine eşti dumneata?
– Cred că eu aş fi în drept să întreb cine sunteţi, pentru că, după cum vedeţi, ies din casă!
Tânărul care venea în urma lor – a celor doi – nu purta cizme. A înaintat cu mâna întinsă spre cel căutat şi s-a adresat cu oarecare politeţe:
– Nu vă supăraţi, cu dumneavoastră avem treabă! Tovarăşa Stancoveanu de la Regiunea de Partid, de la secţia culturală are să vă comunice ceva important pentru dumneavoastră! M-a rugat, ne-a rugat pe noi (suntem de la raion) să vă aducem imediat!
Nebănuind nimic, omul şi-a luat la repezeală paltonul în spate şi-a plecat cu ei.
Fetiţa cea mare avea 6 ani. În copaia de lângă soba de cărămidă, caldă încă, mezina de un an adormise liniştită cu degetul în gură.
Mama lucra undeva la o cooperativă meşteşugărească şi putea să vină la prânz, în pauza de masă, să-i dea să sugă, şi în ora de odihnă să mai pună la punct ce se mai putea prin casă.
După ce a înviat focul, a schimbat-o pe cea mică, a prins să ia ceva în gură.
– Tati unde este?
– A plecat cu o maşină! Au spus că vine repede!
– Au spus? Cine?
– Nenea ăia cu care s-a dus! Acest „repede“ a durat peste 7 ani, fiindcă „prietenii de la secţia culturală“ l-au pricopsit cu peste 20 de ani de M.S. (muncă silnică).
Prin ianuarie 1959 a fost arestată şi mama celor două fetiţe, pentru că n-a vrut să spună cum „banditul de bărbatu-său“, împreună cu preotul-paroh (preotul Dan Mihăilescu, condamnat şi el şi mort la Aiud), au uneltit împotriva orânduirii socialiste. Ba, mai mult, a găzduit un fugar căutat de mult de securitate.
Ce a însemnat pentru cele rămase zilele şi anii care au urmat numai Bunul Dumnezeu ştie. Fetiţa cea mare intrase în al şaptelea an şi trebuia să meargă la şcoală. Se trezeau dimineaţa lângă soba rece, iar în cana în care era de obicei lapte acum îngheţa apa.
Lacrimile unite le-au fost hrană şi haină, mângâiere şi speranţă. Vecinii, îndeobşte oameni buni şi buni creştini, se temeau ca nu cumva să cadă şi pe ei năpasta. Totuşi fetele n-au pierit. De pe marginea gropii s-au ridicat; n-au căzut. Găseau mai întotdeauna pe prispa casei o oală cu lapte şi un codru de pâine. Cine le aducea? N-au ştiut niciodată. Valeria era sigură că Maica Domnului îşi trimitea îngerii, că nu puteau fi văzuţi, să nu le părăsească. Şi „îngerii“, chiar dacă purtau sumane şi opinci, nu le-au părăsit.
Că lipsa de îngrijire şi hrană, de multe ori pe apucate, le-a dus la rahitism, că frigul iernii în primele luni după arestarea mamei le-a întipărit pe figură urmele disperării, încet, încet, şi dureros şi nespus de greu, au trecut lunile şi anii.
În anul următor, cam tot prin decembrie, s-a întors mama, complet albită, la cei 25 de ani ai săi. În casa în care cândva domnea armonia şi dragostea, acum se instalase groaza şi disperarea.
Dar cu ce nu se învaţă omul… La cooperativă n-a mai fost primită. Soţia „banditului“, urmărită peste tot şi oriunde, lucra pe unde apuca, tot timpul cu frica-n sân şi cu disperarea în suflet, nu o zi-două, ci ani şi ani.
Urmărită de cine nu te aşteptai, provocată de gurile rele şi de cei care-i invidiau demnitatea şi tot timpul cu grija că n-o să aibă copiii ce mânca mâine – că de ea… uitase că mai trăieşte, că mai respiră – totul i se părea un vis amar, un coşmar din care nu se mai putea trezi.
Şi s-au scurs 7 ani – la alţii, 25 – cu plumbul şi cu întunericul lor.
În 1964, când toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi, a intrat, pe locul unde era cândva o poartă, „banditul“ care fusese osândit că a dat cuiva o pâine, unui flămând care-i ceruse.
Soba iar a început să se încălzească, iar pâinea câştigată cu nespusă greutate era pe masă; nu cum ar fi vrut să fie, dar era.
Căldura din suflete, dragostea, şi, mai ales, „Acel Cineva de Sus“, Care iubeşte pe cel osândit şi împovărat, a adus cât de cât echilibru în viaţa lor.
„Eu mustru şi pedepsesc pe cine iubesc“. Mustrarea Domnului ne-a călit pe toţi cei care ne pusesem nădejdea în El. Copiii s-au realizat, şi femeia cu părul alb la 25 de ani împărţea acelaşi cămin cu cel care i-a pus temelia. Apoi s-a instalat pacea pentru care nu suntem vrednici să-I mulţumim Domnului Ceresc.
Slăvit să fie Domnul!
Ilie TUDOR – Podari, Dolj
