„Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibul unei găini de curte.
Puiul de vultur a ieşit din ou, o dată cu puii de găină, şi a crescut cu ei. Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul pentru viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zbura un pic în aer. Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit. Într-o zi, el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie, printre curenţii puternici, abia bătând din aripile viguroase, aurii. Bătrânul vultur privi în sus, cu veneraţie.
Cine e acesta?, a întrebat el. Acesta este vulturul, regele păsărilor, i-a spus vecinul său. El îi aparţine cerului. Noi îi aparţinem pământului – noi suntem găini. Şi, astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este.”(Anthony de Mello – „Cântecul păsării”)
Dumnezeu ne trimite mereu semne de aducere-aminte a stării noastre primordiale pline de măreţie, pentru a ne ajuta să vedem, dincolo de ţărâna plăsmuirii noastre, suflarea dumnezeiască ce ne arată mereu calea de întoarcere la cele cereşti.
Evreilor aflaţi în robia egipteană, Dumnezeu le-a trimis un asemenea semn prin Moise, pentru a le aminti şi a-i ajuta să pornească spre redobândirea stării de libertate trăită de ei cândva. Dar străinii care-i însoţeau în drum spre Canaan au reuşit, prin răspândirea de „viruşi culinari” în rândul lor, să le „scurtcircuiteze” memoria pentru a uita şi cauza şi scopul călătoriei lor (cf. Numeri 11, 4-6). Rămânând blocaţi la amintirea „căldărilor de carne” din Egipt, israeliţii se gândesc să renunţe la intrarea în Ţara Făgăduită şi să se reîntoarcă în robie (cf. Numeri 14, 2-4).
Prin denumirea dată duminicii premergătoare Postului Învierii Domnului – „Izgonirea lui Adam din Rai” –, Biserica dă un sens ascezei noastre creştine, făcând din ea un semn de aducere-aminte a stării trăite de noi dincolo de existenţa pământească.
Şi-acum, ca şi atunci, diavolul caută însă să se insinueze în mintea şi sufletul nostru, pentru a ne păgubi cât mai mult această lucrare. Astfel, dacă la început am văzut în demersul supermarket-urilor de a-şi etala în galantare produse alimentare de post în formă de „dulce”, precum: „pateu de post”, „salam de post”, „brânză de post” sau, mai nou, „mici de post”, doar o încercare nevinovată de a-şi vinde mai bine marfa sau chiar o înfrângere a zeului comerţului, care s-a lăsat în sfârşit „convins” şi „cucerit” de „zeul postitor” al creştinilor, astăzi simţim că acţiunea lor capătă valenţe din ce în ce mai grave.
Vedem cum, printr-o formulă aparent nevinovată şi lipsită de importanţă, diavolul reuşeşte să se furişeze din ce în ce mai mult în viaţa noastră, pentru a dobândi controlul asupra unei importante puteri a sufletului nostru – memoria. Trebuie să recunoaştem că ne este aproape imposibil să transferăm gândurile noastre, atunci când „postim”, cu astfel de alimente prezentate în „forme deosebite”, de la „dulceaţa pământului” la „dulceaţa Raiului”.
Să ia aminte cei care, nereuşind să vadă sau să recunoască influenţele şi legăturile dintre formă şi conţinut, caută să-şi amăgească şi să ne amăgească credinţa, afirmând că aceasta poate îmbrăca orice fel de „pene”, chiar şi de găină. Ba chiar să încerce să-i vâneze şi să-i ia la ţintă pe „vulturii” care îndrăznesc, prin zborul lor nepământean, plin de măreţie, să arate armonia dintre credinţă şi faptă, dintre suflet şi trup, dintre conţinut şi ambalaj, dintre fond şi formă.
Din păcate, şi în poporul nostru, oamenii cu adevărat mari, care au reuşit să se înalţe în zborul lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, dincolo de graniţele pământului, aşa cum au fost Părintele Iosif Trifa sau fratele Traian Dorz, au avut parte de multă suferinţă.
Să încercăm să ne eliberăm şi noi amintirile din ghearele diavolului, pentru a face din ele o şansă de ridicare deasupra vieţii pământeşti. Amintirile ne sunt lăsate pentru a ne ajuta să revenim în locul din care am căzut. Creştinul autentic, pornind de la aducerea-aminte de sfinţii săi înaintaşi şi de părinţii săi duhovniceşti, reuşeşte să-şi ducă dorul şi amintirile şi mai departe de aceştia, până la Creator. Numai dorul şi amintirea de mirele Hristos pot face din postul nostru un post binecuvântat, iar din roadele noastre, roade pentru Cer şi pot uni cu adevărat oamenii între ei şi pe toţi cu Dumnezeu.
Preot Gheorghe Manole
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 14 (938) 31 MARTIE – 6 APR. 2014
