Noi cunoaştem Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, citim Biblia. Avem fiecare dintre noi – sau aproape fiecare – Biblia aceasta. Şi chiar dacă n-o avem sau nu ştim să citim în ea, o putem auzi, că de fiecare dată, la împrejurări de acestea, Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte din belşug. Şi oricine are urechi de auzit poate să audă. Numai că drumul de la urechi până la inimă este adesea cel mai lung. Ajunge Cuvântul lui Dumnezeu de la o margine a pământului la cealaltă şi se răspândeşte de la o mare până la alta, dar de cele mai multe ori ajunge Cuvântul la urechi, dar nu mai ajunge la inimă. De aceea Părintele Iosif publica odată în cartea de istorioare un tablou frumos în care se spunea că un om a adormit odată şi a avut un vis profetic, un vis tainic de la Dumnezeu. Se făcea că a ajuns în Împărăţia cerească şi a văzut acolo în rai o grămadă mare de urechi. Şi atunci l-a întrebat pe îngerul care-l conducea:
– Doamne, dar ce-nseamnă aceasta? Zice:
– Acestea sunt urechile care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar numai ele au auzit. Inimile care trebuiau să-l primească, sufletele care trebuiau să aducă rod în urma auzirii acesteia nu sunt aici, pentru că ele n-au primit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au adus rod. Urechile care l-au ascultat sunt mântuite.
E o pildă aceasta. E un exemplu despre felul multora de a auzi. Le place să audă Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu fac mai mult. Urechile nu-l duc la inimă şi inima rămâne nemântuită şi neascultătoare. Domnul vrea inima noastră, nu numai urechile noastre. Şi dacă Domnul a dus urechile noastre până la auzirea Cuvântului, să ne ajute ca şi inimile noastre să-l primească.
Sunt frumoase holdele noastre de-afară. Dar holdele noastre dinăuntru oare cum sunt? Avem o grădină duhovnicească de cultivat fiecare dintre noi. Cum se găseşte ea în faţa lui Dumnezeu, grădina inimii noastre, ogorul sufletului nostru, partea noastră şi fiinţa noastră cea duhovnicească? Fiindcă noi nu suntem numai nişte trupuri, nişte fiinţe numai materiale. Suntem fiinţe spirituale în primul rând. Existenţa noastră nu este numai aceasta de aici. Aceasta este numai prima parte. Viaţa aceasta nu se sfârşeşte o dată cu moartea. Moartea este numai pragul peste care noi trecem în camera cealaltă, în care vom trăi veşnic.
De aceea Cuvântul lui Dumnezeu doreşte să ne atragă luarea aminte de fiecare dată când privim la lucrurile pământeşti şi trecătoare, ca să înţelegem partea cealaltă, veşnică şi netrecătoare, partea sufletească. Făcând-o pe asta, să n-o uităm pe cealaltă. Lucrând pentru acestea, să nu le uităm pe celelalte. Mântuitorul a spus odată: „Nu vă strângeţi comori numai pe pământ, unde le rod moliile şi rugina şi le fură hoţii. Strângeţi-vă comori în viaţa veşnică”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni nu poate să pună o altă temelie, decât cea care a fost pusă: Hristos (în I Corinteni, capitolul 3). Dar fiecare să ia seama bine cum clădeşte pe temelia aceasta. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alţii: paie, fân, trestie. Lucrarea fiecăruia însă va fi cercată prin foc. Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.
Părintele Iosif scrie în Biblia – Cartea vieţii despre un credincios, om mai înstărit, care avea un servitor. Un servitor credincios. Amândoi mergeau la adunare, dar cel care era bogat, stăpânul, se ocupa mai mult de lucrurile pământeşti. Slujitorul se ocupa şi de lucrurile duhovniceşti. Odată, spune că acest frate, stăpânul, a avut un vis. Se făcea că murise şi a ajuns undeva într-un loc unde l-a întâmpinat o fiinţă luminoasă şi i-a zis:
– Eu sunt Sfântul Apostol Petru. Am venit să te întâmpin şi să te călăuzesc prin nişte adevăruri. Iată, aici se clădeşte un palat strălucit.
Se clădea numai din aur, din argint şi din pietre scumpe. Şi el i-a spus:
– Sfinte Petru, dar al cui şi pentru cine se clădeşte palatul acesta?
Zice:
– Pentru Nicolae, servitorul dumitale.
– Nicolae?… Păi el nu va şti ce să facă cu palatul acesta.
– Când va veni să-l moştenească i se va da şi înţelepciunea, şi lumina cum să-l folosească.
S-a dus mai departe şi a văzut nişte lucrători care se străduiau să înjghebeze nişte pereţi din fân şi din paie, şi din trestie. Şi omul a întrebat:
– Doamne, dar ce se chinuiesc oamenii aceştia degeaba aici?
– Se trudesc să facă o colibă din acest material.
– Dar cum din acest material?
– Păi acesta este materialul pe care şi l-a pregătit cel pentru care se pregăteşte casa aceasta.
– Şi a cui este casa aceasta?
– A dumitale.
– A mea?…
Pentru că acolo sus în cer fiecare îşi clădeşte casa lui viitoare cu materialul pe care îl trimite el de-aici de pe pământ. Faci fapte bune, vrednice de pocăinţă şi de Numele Domnului? Aduci roade de aur, de argint şi de pietre scumpe? Cu materialul acesta se clădeşte sus în cer casa pe care o vei moşteni. Aduci paie, fân, trestie, lucruri nevrednice? Din acestea [ţi se va clădi]. Din ce strânge fiecare.
Şi zice:
– Focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.
În momentul în care Sfântul Petru i-a spus despre acest lucru, el s-a întors şi a văzut o flacără puternică mistuind căsuţa lui de paie, de fân şi de trestie. Şi a început să plângă cu hohote şi să spună:
– Doamne, ce mă fac?
În momentul acela s-a trezit. S-a trezit cu perna udă de lacrimi şi a spus: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că Te-ai îndurat de mine să-mi descoperi acest adevăr înainte de a fi prea târziu”.
După aceea, a început să facă şi el fapte vrednice de pocăinţă şi să trimită sus în cer aur, argint şi pietre scumpe pentru casa lui viitoare.
Şi tot Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Toţii fraţii întreţineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunaţi de fraţi se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiţi, haine pentru orfani şi aşa mai departe. Când fraţii s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăţi la Oradea şi i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea şi ea ceva – pentru că din ajutoarele pe care le dădeau fraţii se întreţinea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci –, doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, şi dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniţă, că şi-aşa n-o mai folosim”. Şi a dat doamna aceea bogată, cu magazia şi cu pivniţa pline de bunătăţi, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.
Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. A ajuns undeva şi a văzut mese întinse şi mulţi, mulţi oameni fericiţi mâncând şi veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, şi nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau aşteptaţi. Doamna s-a grăbit şi ea spre o masă încărcată şi spre un scaun ales. Dar a venit un înger şi i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Şi i-a arătat. „Dumneata vino şi mănâncă-ţi putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău şi pentru Împărăţia cerească.”
Asta i-a fost o lecţie şi la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toţi: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Şi a fost o mare bucurie şi în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înţeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi şi a înţeles că cu felul de vieţuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Faţa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naştere din nou, o începere nouă, un legământ nou şi o viaţă nouă.
Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Şi apoi nădejdea cea dulce a Înălţării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: „Mă duc… nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Locul acela ni-l pregăteşte Domnul cu ceea ce facem noi şi trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moştenim Împărăţia în care dorim să ajungem.
Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupeşti bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupeşti şi ogoarele noastre promiţătoare de mult rod şi bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veşnică şi la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Noi mulţumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaştem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt şi care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată şi care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii şi dorinţa pocăinţei adevărate. Şi, cerând ajutor pentru un rod veşnic, să se străduiască să aducă acest rod.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
