„A venit deci la Simon Petru. Şi Petru i-a zis: «Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?»”
Lucrurile cu neputinţă de priceput şi de cuprins nu le poate face decât dragostea. Singură dragostea este puterea care biruie totul şi poate totul.
Da, dragostea le poate! Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul, să sufere totul (I Cor 13, 7).
Ceea ce n-ai face pentru nici un preţ din lume, eşti în stare să faci fără să aştepţi nimic în schimb, când ai adevărata iubire – şi pentru acela faţă de care o ai.
Când eşti un părinte adevărat, eşti în stare să veghezi zile şi nopţi fără număr la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră,
atunci poţi să aştepţi zile şi nopţi fără număr un chip drag plecat departe…
atunci poţi să plângi zile şi nopţi fără număr o fiinţă neuitată pe care nimic pe lume n-o mai poate înlocui în viaţa ta, pentru că este sânge din sângele tău şi carne din carnea ta.
Când eşti un soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele tău şi viaţa ta, pentru a o scăpa pe a celuilalt,
atunci eşti în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde.
Eşti în stare să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi dea ţie durerea celui iubit – să-ţi iei asupra ta chinurile sufletului drag – numai să-l scapi pe el.
Când eşti un fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită faţă de părintele tău trupesc ori sufletesc,
de o recunoştinţă nemărginită
şi de o iubire totdeauna îndatoritoare şi respectuoasă, pentru bucuria şi mângâierea părinţilor tăi.
Când eşti un frate adevărat, eşti în stare să ierţi şi să uiţi orice jignire,
să faci orice osteneală,
să arăţi orice bunătate,
să birui orice piedică,
să te alipeşti de orice suflet,
să asculţi orice cuvânt,
sa dai orice jertfa pentru unitatea si fericirea fratilor tai.
Când eşti un păstor adevărat, eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru oile tale (In 10, 11),
atunci cauţi uşile lor, păşunea lor, rănile lor, păcatele lor şi mântuirea lor.
Şi nimic din ce le-ar putea face un rău sau un bine oilor tale nu ţi-ar fi indiferent.
Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora binele.
Atunci înţelegi şi aştepţi să facă unii pentru alţii lucruri neobişnuite altor stări, dar obişnuite dragostei. Când dragostea lor este adevărată…
Însă în seara aceasta şi în clipa aceasta, între Mântuitorul Hristos şi ucenicii Săi se petrece totul neobişnuit. Chiar şi pentru ei, care începuseră de mult să se obişnuiască cu ceea ce este neobişnuit în umblarea lor cu Domnul şi a Lui cu ei.
Când le vorbise în trecut despre Trupul şi Sângele Său (In 6, 53-69), cei mai mulţi dintre ucenicii Săi L-au părăsit. Vorbirea neobişnuită pe care toţi o auziseră, unii n-au putut s-o sufere – şi de aceea au plecat.
Dar acum era o faptă, nu numai o vorbire, însă tot aşa de neobişnuită. De aceea era mult mai de neînţeles pentru ei.
Zece dintre apostoli se supuneau în tăcere la toate, plini de smerenie şi de cutremur.
Numai doi, Petru şi Iuda – adică cel mai dintâi şi cel mai din urmă dintre ei, cel mai sincer şi cel mai viclean, cel mai gata să moară şi cel mai gata să omoare – numai ei erau altfel.
Numai ei priveau totul altfel decât ceilalţi.
Petru, uimit şi copleşit cu totul, nici nu ştia ce trebuie să facă:
să primească oare să-i spele picioarele tocmai El, Hristosul lui Dumnezeu, până la slava Căruia abia putea ajunge cu priceperea credinţei sale
sau mai degrabă să se împotrivească, pentru prima data, fiindca ceea ce facea acum Domnul i se parea chiar acum şi chiar şi lui ceva prea de tot. Prea de tot…
Iuda, ca unul care avea gândul diavolului în el, nu mai vedea acum la Domnul Iisus nimic, decât cu vrăjmăşie. Şi dispreţ.
Tot ce privea el acum, judeca rău şi răstălmăcit.
Şi orice nouă dovadă a dragostei Bunului Hristos faţă de el şi faţă de alţii îi stârnea lui Iuda un nou val de ură, cu atât mai aprinsă cu cât dragostea Domnului se arăta mai binevoitoare.
O, Dumnezeule, cât rău poate face chiar şi numai un gând satanic, când omul se lasă împins de el spre iadul cel mai negru!
Slavă veşnică Ţie, Doamne Iisuse, Dragostea lui Dumnezeu,
şi slavă dragostei Tale,
şi slavă îndelung-răbdării Tale…
Veşnică slavă Ţie, Care i-ai iubit pe ai Tăi până la orice capăt, până la orice stare, până la orice jertfă.
Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă Duhul Tău Sfânt, pentru ca în dragostea noastră faţă de voia Tatălui, faţă de Cuvântul Tău şi faţă de Lucrarea Duhului Sfânt, să fim întotdeauna în stare de cele mai neobişnuite lucruri, prin care să dovedim că avem iubirea Ta în noi.
Te rugăm, păzeşte-l pe fiecare dintre ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune nici un gând al lui în inima nici unuia dintre ei.
Ca nu cumva gândul satanic să-i facă vreunui ucenic al Tăi inima rea, ochiul rău şi mintea blestemată,
spre a ajunge apoi el însuşi un drac.
Ci dă-ne fiecăruia, Doamne Iisuse, gândul Tău. Şi-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ce ne faci Tu, cu smerenie şi cu credinţă adâncă.
Chiar dacă încă nu putem înţelege ceea ce ne faci.
Amin.
Hristos – Modelul vieţii noastre / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. Sibiu: Oastea Domnului, 2015
