Mărturii Meditaţii

Doar dragostea dintâi

Ce clipă minunată a fost aceea când mâna Ta s-a aplecat şi mi-a vindecat rănile sufletului meu!

Ce clipă sfântă-a fost aceea / Când Te-am privit şi am tăcut! / Nu mai puteam vorbi de lacrimi, / Nu mai puteam să nu Te-ascult. (T.D)

Sufletu-mi era ars şi pustiu de arşiţa păcatelor şi toată fiinţa mea înseta după ceva… după ceva ce ştiam că există şi care mă poate ajuta şi pe mine… dar unde să-L caut?

Prieteniile cu lumea îmi lăsară un gust amar şi toate de pe acest pământ îmi afundară sufletul mai jos, tot mai jos…

Şi atunci, cu toată fiinţa bolnavă, am alergat departe, departe, să fiu singur, singurel… Dar tocmai acolo, unde am căzut plin de răni şi ostenit, la picioarele unei Cruci, privind în sus, la cerul înalt şi senin, deodată sufletu-mi zbuciumat a simţit că Acolo este Acel Cineva. Că Acolo este Cel Care mă iubeşte. Că Acolo este Acela Care S-a răstignit pentru mine, suferind datorită păcatelor şi fărădelegilor mele. Acolo este El, Preaiubitul meu, Prietenul meu, Mântuitorul meu!

Numai dragostea Lui a putut face asta. Şi cum ar trebui oare să-I mulţumesc eu?

O, nu am nimic, Iisuse! Sunt atât de păcătoasă, sunt o gângavă… De aceea strig cu suspinul meu spre Tine: Vino mai deplin în viaţa mea, curăţeşte-mi-o, spală-mi sufletul şi dă-mi mereu puteri să birui ispitele şi necazurile ce năvălesc încă şi încă asupra mea!

Iartă-mă şi mă primeşte şi pe mine sub dulce paza Ta! Amin.

G.M., Focşani

Lasă un răspuns