Nesinceritatea, vorbirea indirectă, lipsa de simplitate, precum şi ,,neîncrederea” – pot fi bune. Medicul nu îi dezvăluie totul bolnavului, şeful – subordonatului, profesorul – elevului.
Starea şi vârsta, capacitatea şi pregătirea definesc subiectul şi adevărul, arătat în lume.
Sufletul omenesc seamănă cu o navă. Nava are o parte subacvatică şi sufletul trebuie să îşi aibă conştiinţa sa, nevăzută de către lume. Nu ,,subconştiință”, ci conştiinţă ascunsă – pentru binele adevărului. Răul trebuie ascuns, ca pe nimeni să nu compromită. Binele trebuie ascuns ca să nu se risipească. Ambele trebuie ascunse pentru folosul tuturor. Dacă sufletul ascunde cele rele ale sale, uneori aceasta este o necesitate duhovnicească; dacă ascunde cele bune ale sale, aceasta aproape întotdeauna este înțelepciune şi dreptate.
Nu orice ,,nesinceritate” este o minciună; şi nu orice „neîncredere” este o trădare față de încrederea supremă. Încredere supremă putem avea numai în Dumnezeul cel Treimic, şi în toate legile şi cuvintele Sale. Iar neîncrederea în noi înşine întotdeauna este o înţelepciune şi orice neîncredere adevărată, pozitivă, din dragoste, față de ceilalți este o neîncredere continuă, sfântă față de noi înşine.
„Să nu ai mereu încredere în tine” – aceste cuvinte au un sens profund şi mântuitor. Experiența ta, mintea ta, inima ta, gândirea ta, starea ta sufletească… toate acestea sunt şubrede, sărace şi nesigure; aici nu există un obiect absolut pentru încredere. Iar din neîncrederea în tot ceea ce este şubred provine încrederea desăvârşită şi nemărginită în Dumnezeul cel Treimic.
În aproapele nu putem (şi putem!) avea încredere tot aşa ca şi în noi înşine; iar în noi înşine – numai în măsura, în care ne punem de acord cu Revelația lui Dumnezeu, cu voia lui Hristos, descoperită în lume şi care se descoperă în suflet.
Numai în părinţii şi îndrumătorii duhovniceşti – adevăraţi şi încercaţi – în Hristos te poți încrede în întregime, mai mult decât în tine însuți şi le poți încredinţa auzul tău şi sufletul tău în numele lui Dumnezeu. Iar aproapele meu, prietenul meu este doar o părticică din mine însumi (căci el este o părticică din întreaga omenire, din care eu sunt o părticică).
…
Unei stări mai luminate a omului îi aparţine şi o încredere mai desăvârşită. De pildă:
eu vreau să rostesc un Cuvânt sau să primesc Sfintele Taine, dar simt că sufletul meu este plin de buimăceală şi de patimă. În acest caz eu trebuie să procedez după cum spune Sfânta Evanghelie, adică, lăsând darul meu la altar, să merg să mă împac cu sufletul, cu fratele meu; altfel spus – să mă liniştesc, să intru în viața cerească. Iată un model de neîncredere dreaptă şi bună faţă de propria ta persoană, în numele dragostei lui Hristos față de tine însuți. Dragostea mea egoistă, dimpotrivă, ar fi dispusă să desconsidere, să nu observe defectele mele şi ar socoti că sufletul meu este ,,vrednic”, ar avea, pe nedrept, încredere în el şi i-ar permite stării sale păcătoase să se reverse peste lume sau, în chip nepocăit, să se apropie de Dumnezeu, de rugul Său aprins. I-ar permite – nu după poruncile lui Dumnezeu [care sună cam aşa: scoate-ți încălțămintea ta (leşirea 3, 5), adică starea păcătoasă a sufletului], ci după voia sa. Și m-aș arde datorită legilor nestrămutate ale curăţiei lui Dumnezeu.
Fără îndoială că eu trebuie să mă port fără patimă (fără părtinire) față de mine însumi şi faţă de ceilalți. Dar aceasta nu va însemna, oare, că eu ,,fac judecată”, asupra cuiva, în pofida Cuvântului: Nu judecaţi, ca să nu fiți judecaţi (Matei 7, 1). Nicidecum. Judecata este semnul ieşirii sufletului omenesc din faza copilăriei lui. Judecata aceasta este „înţelepciunea”, despre care se spune: fiți dar înțelepți ca şerpii (Matei 10, 16). Judecata este cununa iubirii şi Sfinții Învăţători ai Bisericii – o, ce taină! – o socotesc chiar mai presus de ,,iubire”, mai presus, fireşte, de iubirea cea ,,omenească”, irațională, deseori chiar ucigaşă, pierzătoare. Judecata este înţelepciunea cerească în viață, rațiunea duhovnicească a dragostei, care nu îi răpeşte acesteia puterea, ci îi dă sare.
Nu aruncați mărgăritarele voastre (Matei 7,6) – aceasta nu este lipsă de dragoste (Cuvântul lui Dumnezeu propovăduieşte numai o singură dragoste!), ci înțelepciunea dragostei, cunoaşterea legilor supreme ale cerului, care se revarsă peste toată lumea păcătoasă, dar nu se amestecă cu nimic din ceea ce este păcătos.
Nu aruncați mărgăritarele voastre – este porunca cu privire la neîncrederea în dragoste, porunca, ce duce la dragoste, care ocroteşte dragostea.
Arhiepiscop Ioan Șahovskoi -PRIMEJDIA PĂCATULUI MIC
Traducere din rusă: Florentina Cristea, pag. 31-35
