1. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu se adresează nu tuturor oamenilor în general – ci fiecărui om în parte.
Pentru că fie îndemnul, fie mustrarea care se adresează tuturora nu şi le ia nimeni pentru sine.
Când nu numeşti pe nimeni este ca şi cum ai vorbi nimănui.
Şi când arăţi peste tot este ca şi cum ai arăta nică-ieri.
2. Puţine sunt sufletele cinstite care, când Cuvântul lui Hristos spune: „Toţi au păcătuit” – să înţeleagă: „Da, eu sunt acela care am păcătuit, Doamne”. Şi când El spune: „Fiecare să se nască din nou”, să zică: „Da, eu trebuie să mă nasc din nou, Doamne”.
3. Dacă noi vrem numai să-i învăţăm cu vorbele noastre pe alţii – dar nu dovedim cu toată evlavia, prin faptele noastre, adevărul şi curăţia ascultării de voia Tatălui, noi putem fi iubiţi de Dumnezeu, dar nu suntem şi iubitori de El.
El ne iubeşte, dar noi nu-L iubim.
El ne-a socotit vrednici de încredere şi ne-a pus în slujba Lui (I Tim 1, 12),
dar noi nu dovedim vrednicia aceasta cu faptele noastre.
4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut şi a învăţat voia lui Dumnezeu de la început şi până în ziua când S-a înălţat la Cer, – pentru ca şi noi să înţelegem că nici pentru noi slujba Evangheliei nu are un alt termen decât moartea, decât înălţarea la cer.
Oricâţi ani am fi lucrat, nu-s de-ajuns dacă nu-s toţi.
Oricâte dureri am suferit, nu-s de-ajuns dacă nu-s toate.
Oricâte lupte am dus, nu-s de-ajuns dacă n-am ajuns la sfârşit.
5. Numai în ziua morţii, în ceasul trecerii la Domnul, în clipa înălţării sufletului nostru la Cer, – atunci am sfârşit lucrul. Atunci am terminat lupta, atunci am isprăvit ce aveam de făcut şi de învăţat.
Până atunci nu. Până atunci nu trebuie să zicem niciunii şi niciodată: „De-ajuns! Am făcut tot ce eram dator să fac”.
Fiindcă, dacă nu ne-am sfârşit viaţa, încă n-am făcut tot.
6. Vai de noi dacă vom zice că am făcut binele de ajuns, – până n-a sosit clipa înălţării noastre la cer. Căci, dacă socotim că avem dreptul să ne odihnim înainte de a suna ceasul odihnei, nu vom fi vrednici de ea când într-adevăr va veni.
7. O, ce mare lucru este ca sufletul iubit lui Dumnezeu să rămână viu după toate patimile îndurate de la lume!
Să fie tot aşa de viu şi după patimi ca înainte de ele.
Să fie tot aşa de curat, de sfânt şi de adevărat şi după ieşirea din mormântul întunecos ca înainte de a ajunge la el.
Asupra lui să nu aibă nici o putere nici judecata oamenilor, nici bătăile lor, nici chiar patimile şi moartea. Nimic să nu-l schimbe, ci iubitul de Dumnezeu să se dovedească a fi tot aşa, un adevărat iubitor de Dum-nezeu.
8. Mântuitorul a vorbit tot timpul cu apostolii Săi numai despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre lucrurile privitoare la ea.
El n-a vorbit cu ai Lui niciodată despre împărăţiile lumeşti, – arătând prin aceasta că, deşi trăia în una dintre cele mai tiranice stăpâniri, El nu are nimic de a face cu ea.
Nu vorbea nici pentru ea, nici împotriva ei.
Nici nu-l lăuda, nici nu-l hulea pe împăratul lumesc.
Nu-L interesa nici laudele, nici ameninţările stăpâ-nirii…
Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta – a spus El. Prin urmare, împărăţiile cele din lumea aceasta nu Mă interesează! Ele sunt pentru Mine ca şi cum n-ar fi.
9. Fericit învăţătorul credincios care poate să vorbească cu ucenicii săi numai lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu – şi nu despre nimic din ceea ce priveşte lumea aceasta.
Atunci, dacă va trebui să pătimească din partea lumii, el va suferi numai pentru Dumnezeu – şi nu pentru nimic altceva.
10. Cei care va trebui să lucreze pentru mântuirea altora trebuie mai întâi ca ei înşişi să cunoască şi să aibă această mântuire.
Şi cei ce vor să-i ducă pe alţii spre cer trebuie mai întâi ei înşişi să dovedească prin toată viaţa lor că, într-adevăr, ei merg într-acolo.
11. Nu poate nimeni să devină un trimis al lui Hristos până ce mai întâi nu este îmbrăcat cu putere de Sus…
El nu trebuie să fie un „peticit” cu câte un dar sau cu câte un talent de vorbitor, de cântăreţ, de botezător,
– ci un îmbrăcat şi un înnoit în Duhul Sfânt.
12. Un adevărat trimis al lui Hristos nu numai că nu se va depărta niciodată de Ierusalim
şi nu va cădea din har,
şi nu va da înapoi în cele duhovniceşti
– ci se va apropia tot mai mult, până ce va locui pe totdeauna, înalt şi strălucit, în Ierusalimul nou, pe Stânca Sionului, în Sfânta Sfintelor, – adică în starea unde este deplina părtăşie de duh şi de gând cu Hristos şi cu toţi ai Lui.
Numai într-o astfel de stare el poate fi botezat cu Duhul Sfânt,
umplut de putere de Sus
şi pecetluit cu Semnul Său Dumnezeiesc şi nemuri-tor.
13. Sunt două botezuri şi astăzi în lume:
cel cu apă
şi cel cu Duh,
– iar oamenii au de obicei, cei mai mulţi, numai pe cel cu apă – şi tot mai rari sunt cei botezaţi cu Duhul Sfânt.
Botezul cel cu apă îl fac oamenii;
cel cu Duhul Sfânt îl face numai Dumnezeu.
Botezul cu apă le dă oamenilor o religie, un cult, un act omenesc;
– cel cu Duhul Sfânt le dă o putere, o lumină, un foc ceresc.
14. Botezul cu apă nu-l schimbă pe om întru nimic,
– botezul cel cu Duhul Sfânt îl face un om nou, un om duhovnicesc, un născut de Sus (Gal 5, 22).
Botezul cu apă nu-i cere omului nici o dovadă;
– cel cu Duhul Sfânt îi cere omului o mie de do-vezi.
15. Botezul cu apă nu te angajează întru nimic;
Botezul cu Duhul Sfânt îţi angajează toată fiinţa ta.
Botezul cu apă te face rece;
– botezul cu Duhul Sfânt te aprinde, te înflăcărea-ză, te umple cu foc.
Botezul cu apă îl poţi primi oriunde;
botezul cu Duh Sfânt nu-l primeşti decât în Ierusalim. Adică în starea cea mai înalt duhovnicească,
în prezenţa strălucită a lui Dumnezeu.
16. Botezul cu apă este pe dinafară;
– botezul cel cu Duhul Sfânt este pe dinăuntru.
Botezul cu apă este peste trup;
– cel cu Duhul Sfânt este peste suflet.
Botezul cu apă este o înmormântare;
– cel cu Duhul Sfânt este o înviere (Col 2, 12).
Aceasta este deosebirea în toate religiile lumii dintre cei mulţi botezaţi numai cu apă
şi cei puţini, botezaţi cu Duhul Sfânt.
17. Acum, suflete dragă, cercetează-te tu însuţi şi vezi dacă într-adevăr ai şi botezul Duhului Sfânt
sau numai botezul în vreo apă. Dacă te-a botezat cu adevărat şi Duhul Sfânt, – sau te-a botezat numai un botezător lumesc.
Cercetează-te dacă ai roadele botezului cu Duhul Sfânt – sau numai faptele botezaţilor cu o apă confesională sau cu mai multe astfel de ape.
18. Să se înţeleagă bine că în Cuvântul Sfânt nu este vorba de aceia care se laudă cu toate gurile lor că au botezul cu Duhul Sfânt, ci de aceia pe care faptele lor îi arată că îl au în adevăr.
Fiindcă cine îl are nu se laudă singur, iar cine se laudă singur nu-l are.
19. Toate darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu se revarsă prin Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Hristos numai când ei sunt strânşi laolaltă.
Nu numai laolaltă, ci strânşi întreolaltă. Adică nu numai când cu trupurile sunt unii lângă alţii, ci când sunt strânşi uniţi şi sufleteşte între ei toţi.
20. O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului celui mai puternic, – nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!
Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinările, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat – şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi.
Aceasta este adevărata poruncă a lui Dumnezeu.
Aceasta este voia lui Hristos. Aceasta este dovada Duhului Sfânt.
O, Marele nostru Dumnezeu, Te rugăm, ajută-ne să fim aşa.
Amin.
Lupta cea bună / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
