Ziua e tot mai pe sfârşite, seara se face tot mai simţită, tot mai apăsătoare. Luminile sfinte se sting, una câte una; rămân doar mucurile fumegânde, ce înmulţesc neliniştea şi spaima. Umbrele păcatului se lăţesc tot mai mult, aripile ignoranţei, ale fărădelegii, ale indiferenţei întinse peste lume slăbesc mereu dorul după cer, Doamne!
Am ajuns atât de singuri în mijlocul lumii! Paşii noştri bâjbâie în întuneric. Am pierdut cărarea cea către Tine, cea către ai Tăi.
Doamne, nu-i nici o lumină? I-a secat, oare, izvorul? Dar Izvorul eşti Tu! Şi Tu eşti nemuritor, eşti veşnic!… Atunci?
A, da! Încep să înţeleg! Vina ne aparţine.
Iartă-ne, Doamne! Iartă-ne! O, nu Tu, ci noi ne-am stins! Noi nu mai suntem o lumină în lume, nici măcar din aceea ascunsă sub obroc… Ne-am unit cu întunericul, Doamne, ne-am făcut una cu el, ne-am făcut fii ai lui.
Ce noapte-ngrozitoare!
Dar feştila… feştila încă mai fumegă! Firavă, dar sigură nădejde de reînviere.
Reaprinde-o, Doamne, pentru ca, luminaţi şi luminând, să putem alunga bezna necredinţei ce ne învăluie şi aşa să întâmpinăm apoi Zorile Dimineţii!
Ilie URSACHE
