ESTE TUTUNUL DE TREBUINŢĂ?

Într-o dimineaţă treceam cu tre­nul spre Chişinău. Ne opriserăm în staţia Străşeni, de la care mai este o staţie, pe drumul Iaşi – Chişinău, şi gata, e Chişinăul.

În Străşeni, un pâlc de ţărani. Cu buruiana în gură, stăteau de dimineaţă acolo şi zgâiau ochii la călători. Eu, care nu am prea multă filotomie către fumători, am scos capul pe fereastra vagonului şi le-am zis:

– Iaca oameni! Dis-de-dimineaţă cu luleaua satanei în bot!

– Apoi nu-i şi tutunul de la Dumnezeu? a îngăimat unul din cei pocniţi?

– Ba-i de la Dumnezeu am spus eu. Dar de la Dumnezeu e şi mă­trăguna, şi măselariţa, şi câte buru­ieni otrăvitoare mai sunt. Înseamnă că pe toate să le facă omul ceai să le dea pe gât? Dumnezeu le-a lăsat ca leacuri pentru beteşuguri, dar nu ca să le ai chip de desfă­tare şi dezmăţare pe fiecare zi.

Şi au ascultat oamenii mei acea­sta şi au înghiţit, şi n-au mai zis nimic

Altădată am apucat pe un ma­şinist de la tramvai în Bucureşti. Cum a ajuns aproape de capul li­niei, unde se face o oprire mai lungă, el iute a aprins buruiana tăvălucită la foiţă şi proptită între buze. Eu numaidecât l-am oprit:

– Dar d-ta, care eşti cu slujba la tramvaie, care vezi ce scrie dea­supra, nu ştii că nu poţi fuma aici?

– Dar unde să fumez? m-a în­trebat el.

– Dar te sileşte cineva să fu­mezi? i-am răspuns eu. O să‑ţi cadă greu la inimă dacă n-ai fuma şi o să aibă cineva pagubă dacă n-ai slobozi fum din gură?

Uitaţi-vă deci cum sunt oa­menii… Îşi scornesc ei gusturi de prisos şi apoi socotesc că acestea musai trebuie să fie ţinute. Dar de unde asta? Un gust poţi azi să-l ai şi mâne nici să te simţi de el.

Mulţi oameni pot avea gust de un pahar de bere. Fiecăruia din noi îi poate plăcea o băutură sau alta. Dar uneori trec ani şi nici n-ai pus-o pe limbă şi nici n-ai tânjit după ea.

Apoi de asta are mare dreptate Sf. Pavel când spune: „Toate-mi sunt slobode, dar nu toate-mi sunt de folos; toate‑mi sunt slobode, ci eu nu vreau să fiu biruit de ceva (I Cor 6, 12).

Omul nu trebuie să se lase stă­pânit de gusturi, pentru că acelea pun apoi stăpânire pe el şi-l tiranisesc. Aşa şi cu mâncarea de fum. Greu [e] până o iei, că apoi te înhaţă ea pe tine şi ajungi să întrebi ca cel de la tramvai: „Da’ eu unde să fumez?”. Ajunge omul să-şi închipuie că asta numaidecât trebuie să se pe­treacă şi că fără ea nu se poate.

Iaca ciudăţenia şi iaca de ce asemenea închinători la fum trebu­ie luaţi totdeauna în sfârcul bi­ciului, încaltea să se mărturisească robi ai năravului şi slugi ale tar­torului, dar nu să mai ridice aceasta la treaptă de cinste, că nu are de unde fi.

Dar năravul urmat de mulţimea cea mare ajunge a fi privit cu cin­ste şi pentru el se iau măsuri şi se fac rânduieli; şi ajunge o biată bu­ruiană netrebnică să aibă o cău­tare şi să i se facă o sărbătoare pe care n-o au grâul şi cucuruzul.

În ziarul «Dimineaţa» din 23 iulie anul acesta, un negustor îşi apăra negustoria lui faţă de osânda scrisă în alte ziare că ciupesc prea din cale afară de la bieţii muşterii. Cel ce scrie are ospătărie de seamă în Bucureşti şi, între altele, spune că „oare lumina, apa, tramvaiul, tu­tunul şi altele sunt articole de lux?”.

Ei, vedeţi cum se strâmbă min­tea oamenilor! Pune el tutunul pe aceeaşi treaptă cu lumina şi apa!

Iată ce însemnătate a prins în capul lor această nemernică buru­iană! Ci noi, pentru că vedem ase­menea rătăciri, de aceea ne-am apucat să scriem asemenea rânduri şi să le dăm în ştirea cititorilor Oştii Domnului, pentru ca să ştie cum să înfrunte pe mulţi din cin­stitorii tutunului.

Noi nu zicem că buruiana e rea în sine, cum spunea tot Sf. Pavel, că nimic nu e rău în sine (Rom 14, 14), ci lucrurile se fac astfel prin întrebuinţarea păcătoasă pe care le-o dă omul.

Dacă foaia cu frumos miros a tutunului o pui între haine ca să le aperi de molii, iaca, e treabă bună, şi la această slujbă nu-i vom mai zice buruiană netrebnică. Dar cum o fac oamenii, ea este netreb­nică şi ei îşi gustă prin ea numai ispitele lor. Le e totdeauna spre pagubă.

Şi am să închei cu o povestire, o pă­ţanie adevărată şi de curând, pe care o culeg din ziarul «Cuvântul» din 13 noiembrie 1931. Sub nu­mele de „Nu fumaţi în pat. Ce a păţit ieri un avocat”, pomenitul ziar scrie:

„Sunt unii care găsesc o deose­bită plăcere în a-şi bea cafeluţa co­mod în pat, după cum sunt alţii care nu pot adormi până ce nu-şi fumează ţigara. Se întâmplă deseori însă că aceştia din urmă, distraţi sau obosiţi, adorm cu ţigara aprinsă… Ţigara cade în pat, – şi restul se ştie…

Dl avocat Pitoianu din str. Râureanu, nr. 5 a păţit ieri la fel. A adormit cu ţigara aprinsă… Mucul a căzut în pat şi aşternutul s-a aprins.

Când avocatul, aproape sufocat, s-a deşteptat din somn, îi ardeau lucrurile. Au sosit la faţa locului posturile de pompieri care au loca­lizat incendiul, după ce flăcările au distrus o bună parte din mobilă”.

Mai trebuie ceva pentru a înţe­lege cât de păcătoasă e patima fu­matului? Nu. Credem că ajunge. De aceea şi noi ne oprim aici, ur­mând ca fiecare să se gospodă­rească cum crede. Va înţelege însă că tot mai bine este să fii tu stă­pân peste fiinţa ta decât o biată buruiană.

Arhimandritul Scriban

«Oastea Domnului» nr. 33 / 14 august 1932, p. 3

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
O culegere de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului , Sibiu, 2016