din vorbirea fratelui Leon Andronic
de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968
Dragii mei, acum simţim că trăim. Simţim că respirăm. Simţim că parcă nu mai suntem pe pământ, când suntem în această stare de har, în această stare binecuvântată. Iată cum oasele noastre moarte au început să cutreiere ţara în lung şi-n lat. Să se-nfrăţească din nou Ardealul cu Moldova, Muntenia cu Oltenia, Bucovina şi Maramureşul şi toate…
Dragii mei, scumpii mei fraţi, din 29 noiembrie până în 1 decembrie, am avut o bucurie atât de mare la Dej! Parcă îl văd pe fratele Gheorghe: de cu seară şi până a doua zi la ora opt, întruna curgeau şiroaiele pe el… Şi cântare, şi vorbire, şi mărturisiri… Nu mai era somn, nu mai era… Toată noaptea aceea a fost o adevărată fericire, o bucurie care rar se poate gusta în lumea aceasta şi [rar] se poate şti ce preţ [mare] a avut acea noapte care a zguduit sufletele. Care a făcut să se predea Domnului şi câteva suflete care au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, a doua zi, când ne-a văzut preotul în biserică, s-a crucit:
– Ce-i, frate Gheorghe, cu atâta lume?
– Am venit, părinte, să facem parastasul fratelui Vasile, fratele nostru care ne-a vestit Cuvântul. Acum doisprezece ani a plecat la Domnul şi am venit să-i facem parastas. Să ne bucurăm la mormântul lui. Haideţi să sfinţiţi crucea acolo, haideţi să ne binecuvântaţi adunarea!
Ce frumos! Ce minunat… N-am încăput într-un autobuz. N-am încăput. Aşa am stat, ticsiţi, când am mers de la biserică până la mormântul fratelui. Eram cu adevărat beţi de bucurie şi parcă nu mai călcam pe pământul acesta.
Iată, fraţii mei, ce face Duhul lui Dumnezeu, iată ce face Focul cel viu care a lucrat şi lucrează în viaţa noastră. Şi aceasta, fraţilor, pentru cei care au înţeles şi s-au lăsat aprinşi de acest Foc al Duhului Sfânt.
Dar ceilalţi, care nu vor să se aprindă de acest Foc ceresc, se aprind şi ei de un foc. Ard şi ei de un foc. Dar focul acela e focul iadului. E focul zavistiei, al beţiei, al curviei, al minciunii, al dezmăţului, al modei, al tuturor ticăloşiilor în care trăieşte omenirea aceasta nestingherită.
De aceea te întreb, iubite frate: de care foc te-ai aprins tu şi vrei să arzi? De Focul Duhului Sfânt, Focul ceresc, sau de focul iadului, care te duce în fundul iadului, cu toate păcatele? Răspunde în conştiinţa ta, în cugetul tău, înaintea Domnului. Şi dă un răspuns sincer, şi vezi de care foc eşti aprins. Dacă te-ai lăsat aprins de Focul Duhului lui Dumnezeu, ascultă Cuvântul Lui şi lasă-l să lucreze mântuire în viaţa ta.
Dar dacă focul păcatului mai stăruie în tine, dacă încă trupul tău tresaltă la bucuriile acestea pământeşti, trecătoare şi păcătoase, dacă firea ta se bâţâie încă şi doreşte lucrurile acestea fireşti, pământeşti, păcătoase, atunci, frate, fac şi eu ca Iosua: alege astăzi cui vrei să-i slujeşti: ori Domnului Dumnezeului Celui Veşnic, ori idolilor şi tuturor poftelor. Alege cui vrei să-i slujeşti de astăzi înainte.
Iar el mărturiseşte împreună cu mine acum şi cu frăţiile voastre care sunteţi de aceeaşi părere cu mine: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Aşa spune cuvântul lui Iosua, aşa îl spunem noi şi aşa să ne ajute Dumnezeu, fraţilor. Noi şi casa noastră, soţiile noastre, soţii noştri, copiii noştri, fraţii noştri, părinţii noştri, prietenii noştri, vecinii noştri să-I slujim Domnului. Şi, în măsura în care tu vei fi plin de acest Foc ceresc, în măsura în care vei arde şi tu aprins de acest foc, în măsura aceea vei sluji Domnului tu şi casa ta.
Dragii mei, ca să nu prelungesc vorbirea prea mult, să nu vă obosesc prea mult, vă adresez o întrebare (…), să ne facem oleacă socoteala: câţi fraţi avem noi din Roznov şi din Slobozia aici acum? Unde-s fraţii noştri care umpleau o casă numai de-aici, din Slobozia? Apoi, dacă am mai aduce şi Roznovul, dacă am mai aduce şi Săvineştii, dacă ar mai coborî şi Tarcăul, dacă ar mai veni şi Podolenii, atunci n-ar mai ajunge nu casa asta; am umple şi Casa de Cultură. (…) Ei, unde-s fraţii noştri, dragii mei? Unde-s surorile noastre, care cântau cu atâta dor şi drag? Unde-s copiii lor? Ia gândiţi-vă bine, fraţilor. Şi vă rog – aşa cum a spus şi fratele mai înainte – coborâţi-vă niţel înăuntru şi, sincer, înaintea lui Dumnezeu, răspundeţi: unde-s fraţii noştri? Când Dumnezeu a întrebat: „Caine, unde-i fratele tău?”, ce a răspuns el: „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?”.
Vedeţi, dragii mei, ce pasivitate, ce indolenţă, ce neruşinare, ce îndărătnicie, ce încăpăţânare, ce răutate, ce ură a arătat el prin acest răspuns? „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?” Cu alte cuvinte, el s-a eschivat [să dea] un răspuns sincer. Cel puţin, dacă era sincer, ar fi spus: „Doamne, l-am omorât”. Era frumos, că era sincer. Dar el a spus: „Păi eu sunt păzitorul fratelui meu?”.
Fratele meu şi sora mea, te întreb şi eu acum, o dată cu Cuvântul lui Dumnezeu: unde-i fratele tău acum, cel care a fost la aceeaşi masă de dragoste [cu tine] aici adunare? La sora Crişan, la fratele Costache, la fratele Bârsan şi pe la fraţii ceilalţi, care erau pe sub deal… în diferite locuri. Unde-s fraţii noştri? Dragii mei, nu-s! S-au dus în lume. S-au dus din nou… la troaca lui satan sau cine ştie în ce ape se scaldă; în ce noroi sunt împotmoliţi.
Dragii mei, e foarte dureros [ce vedem], dacă ne aruncăm privirile în urmă şi, cu sinceritate, ne punem întrebarea: „Unde-s fraţii noştri?”. Nu-s.
Dar oare putem sta nepăsători faţă de această stare? Unde-s fraţii care ne‑au vestit odinioară Cuvântul lui Dumnezeu, atât cei din localitate, cât şi cei din ţara întreagă? Unde-s? Ne-am pus noi întrebarea? Ne-am hrănit cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu printr-înşii. Ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Am plâns, ne-am rugat, ne-am bucurat… Dar acuma unde sunt?
Fraţii mei! O poruncă este în clipa de faţă: să mergem în căutarea lor. Misiunea noastră, datoria noastră sfântă este aceasta: să începem să-i căutăm. Unii vor fi ca oaia pierdută prinsă în spini, care zbiară şi nimeni n-o aude. Voi plecaţi urechea şi ascultaţi de unde vine zbierătul, duceţi-vă repede la oiţa aceea, descăţaţi-o din spinii păcatului, luaţi-o pe umerii voştri şi aduce-ţi-o din nou în staulul dragostei.
Pe altele le veţi găsi sfâşiate de lupi. Nu mai aveţi ce le mai face. Nu mai aveţi ce le mai face! La cele care sunt sfâşiate, de-acuma lacrimile şi rugăciunea voastră ce va mai putea să facă, pentru ca Dumnezeu să aibă milă de ei. Dar altfel i-am pierdut.
Apoi mai sunt o seamă care-s ca şi cei pierduţi, duşi în lumea păcatelor. Şi-au luat partea de avere de la tata, şi-au luat arginţii, aurul, desaga cu bani şi… dă-i drumul! Hai, Gheorghe… hai, Ioane, hai, Mărioară, hai, cu toţii, bem şi mâncăm, că aici e viaţa. Aici e raiul, aici e iadul. Şi beau, şi mănâncă, şi chefuiesc, şi petrec. Şi stau uitaţi de Dumnezeu, uitaţi de toţi sfinţii acolo, în starea aceea blestemată unde porcii lui satan mănâncă roşcovele, plăcerile păcatului. Iar ei tânjesc acolo. Duceţi-vă, fraţilor, şi după aceşti fii pierduţi şi căutaţi-i cum căuta tatăl cu mâna la sprânceană şi se uita de zor când într-o parte, când într-alta: „Oare nu se întoarce fiul meu?”. Şi mereu se ruga: „Doamne, adă-l înapoi”. Şi, într-o zi, rugăciunea tatălui a fost ascultată. Fiul şi-a venit în fire, şi-a recunoscut starea în care a ajuns şi a spus: „Greşit-am la cer şi înaintea ta, tată şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Şi această hotărâre a fost mântuitoare, pentru că el a pornit la drum înapoi, spre casa părintească de unde a plecat. Şi s-a mântuit, venind el.
Apoi mai avem fraţi pierduţi ca şi drahma aceea care n-are gură să vorbească. A căzut în praf. Un singur zăngănit a făcut atunci – şi acela, foarte scurt şi stins de tot – şi restul nimic n-a mai mişcat. Dacă nu te duci tu cu lumina Evangheliei, s-o cauţi, dacă nu [este] interes şi dragoste din partea ta să-l cauţi, e veşnic pierdut. Dar datoria ta este, după cuvântul Evangheliei, să aprinzi lumina, să umbli cu mătura, să umbli mereu s-o cauţi, din colţ în colţ, ca doar, doar vei găsi-o. Iar după ce [femeia din Evanghelie] a găsit-o, ştii ce s-a întâmplat: şi-a chemat prietenele şi vecinele şi a arătat mare bucurie că a găsit banul pierdut.
Fraţii mei scumpi! Să ne oprim la acest cuvânt: unde-s fraţii noştri? Nu-s! Să-i căutăm. Să mergem după ei. Căci aceasta este misiunea momentului nostru de faţă. Aceasta este datoria noastră: să nu fim reci, nepăsători, indiferenţi ca odinioară Cain, ci să ne pese de sufletul fratelui nostru şi al surorii noastre şi să mergem în căutarea lor cu făclia credinţei aprinsă, cu lumina Evangheliei. Şi să-i întoarcem înapoi, să-i aducem din nou la staulul dragostei Lui.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să facă aşa ca, la acest examen de conştiinţă al nostru, această datorie sfântă a noastră s-o aducem la îndeplinire, dacă vrem să semănăm cu omul cel înţelept de la Matei 7, 21, unde, când se spune despre casa zidită pe stâncă, [zice]: „Cine aude cuvintele Mele şi le face este un om înţelept, care şi-a zidit casa pe stâncă. Dar cine le aude şi nu le face este un om nebun, care şi-a aşezat casa pe nisip şi pe urmă i s-a prăbuşit”.
Dragul meu, din care categorie faci parte tu acum, în această seară, că ai venit aici să te adăpi, să te hrăneşti şi să mănânci din pâinea Cuvântului lui Dumnezeu? Ce faci cu fratele tău, cu sora ta care este pierdută, [cu cei] care stau uitaţi acolo? Ce ai făcut pentru ei?
Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”.
Dragii mei, cât interes pe acest străin, pe acest om plin de milă, pe acest suflet, că nu s-a mulţumit să-l vadă şi să-l compătimească, ci s-a dat jos, i-a legat rănile, l-a urcat pe asinul lui. A mers el pe jos şi pe el l-a urcat pe asin. L-a dus în casa de odihnă, acolo la poposire, la acest spital, l-a dat în grija celui de acolo şi a zis: „Îngrijiţi de el, că eu voi veni să văd starea sănătăţii lui”. El voia să-l vadă pe picioare.
Fraţii mei, o icoană duhovnicească minunată trebuie să ştiţi că avem în (…) ceea ce ne descrie aici Evanghelia. Şi aici sunt mulţi dintre fraţii noştri. Vai, cât de mulţi sunt căzuţi în mâinile tâlharilor! În mâinile tâlharilor păcatelor, căci păcatele sunt tâlharii care i-au doborât, fraţii mei, la pământ pe fraţii noştri. Ce facem noi? Stăm nepăsători? Stăm indiferenţi? Ia gândiţi-vă: dacă am fi noi?… Aşa cum a spus adineaori fratele: „Ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi lor”.
Iată de ce [trebuie] să ne gândim serios la aceşti fraţi ai noştri şi să începem să le deschidem uşa: „Ia să mă duc la fratele Vasile! Ia să mă duc la sora Maria! Ia să mă duc la sora Ileana! Ia să văd, cam cum mai stă?”. Şi întreab-o. Du-te o dată. N-o să te primească… o să fie rece… Mai du-te o dată… Va fi tot aşa, nepăsător, indiferent. Mai du-te o dată şi ai să începi să-l zgudui. Şi tu vei fi, fratele meu, trezitor de suflete. Trezitorii întâmpină foarte multe neplăceri de la cel ce doarme. De multe ori capătă şi câte un picior. (…) Te poate chiar lovi. Dar tu nu-l laşi. Dacă tu ai interesul să-l trezeşti, stai de capul lui şi-l zgudui bine, ca să-l poţi vedea în picioare. Şi-l tragi, să prindă trenul, să meargă la drum (…). Vei avea de suferit, dar vei avea şi mulţumirea sufletească că nu l-ai lăsat.
De aceea, dragii mei fraţi, fiţi trezitorii fraţilor voştri care stau adormiţi în păcat. Fiţi acum trezitorii lor şi aduceţi-i din nou în mijlocul adunări.
Îmi aduc aminte că un frate spunea acum douăzeci de ani în urmă că un frate s-a răcit faţă de adunare şi nu mai venea. N-a venit o dată, n-a venit de două ori… cu păhărelul, cu vorba, cu lumea, cu petrecerile acestea… Şi, de la un moment dat, n-a mai călcat în adunare. Nevasta sa degeaba stăruia:
– Hai, măi bărbate, că tu ştii cum e! Că aşa-i de frumos, aşa-i de bine! Tu ai gustat şi ai văzut cât e de plăcut. Hai să mergem!
– Lasă-mă! Du-te tu. Lasă-mă. Eu nu merg.
Azi aşa, mâine aşa… Ce s-au sfătuit fraţii din adunare? Şi-au spus: „Uite, măi fraţilor, suntem noi în satul acesta douăzeci de fraţi? Nici unii dintre noi să nu lipsească. Dar nu o dată. Azi mă duc eu. Mâine te duci frăţia ta, poimâine te duci frăţia ta, răspoimâine te duci frăţia ta şi fiecare… Să daţi năvală la el. Şi nu-l lăsaţi deloc. Astăzi un cuvânt, mâine o înviere, poimâine… altul… Îl sâcâim până când l-om câştiga”.
Şi aşa au făcut. De la unu, doi, s-a cam ruşinat. Dar când s-a mai dus al treilea şi al patrulea, de-acum a început a se mai [înmuia]. Până când, la urmă, au reuşit să-l (umfle pe sus şi să-l) aducă din nou la adunare. A venit cam cu capul plecat, a venit puţin cam jenat. Dar şi-a recunoscut greşeala, şi-a recunoscut păcatul şi a devenit din nou un frate bun şi credincios.
Fraţilor! Aţi făcut aceasta pentru fraţii noştri?
Iată, dragii mei de ce, în seara aceasta, vă dau acest sfat, acest îndemn şi vă rog în Numele Domnului Iisus: îndrăzniţi şi mergeţi chiar dacă veţi fi respinşi. Chiar dacă veţi primi şi un „plocon” pentru asta. Chiar dacă o să fiţi ameninţaţi. Chiar dacă o să fiţi bătuţi sau pălmuiţi. Dar, pentru Numele lui Iisus, face, ca să câştigaţi un suflet, care este scump. Că răscumpărarea sufletului nu are, în viaţa aceasta, ceva cu care să se poată răscumpăra. Nu se poate face răscumpărarea unui suflet. De aceea, frăţiile voastre mergeţi şi din nou dezgropaţi aceşti morţi. Treziţi-i. Luaţi-i pe umeri: cu cântarea, cu vorbirea, cu rugăciunea. Mergeţi la ei, cântaţi, rugaţi-vă împreună, vorbiţi-le, citiţi-le un capitol din Scriptură, cântaţi-le o cântare nouă, duceţi-le un psalm, rugaţi-vă împreună cu ei, chemaţi-i la biserică, chemaţi-i la adunare. Şi nu-i lăsaţi până nu-i veţi câştiga.
Dragii mei, zice acolo Apostolul Iacov parcă: „O sumedenie de păcate se iartă celui care întoarce un singur păcătos de la calea lui”. Deci facă Dumnezeu [să ne împlinim] această misiune a noastră, întoarcerea sufletelor căzute, moleşite, ale celor care au rămas în urmă, şi să-i aducem în pas cu noi, să-i aducem din nou în staulul Domnului Hristos.
Facă Domnul Iisus ca îndemnurile pe care le-am primit de aseară şi până acum să lucreze în sufletele noastre viaţa veşnică şi mântuirea şi a noastră, şi a celor scumpi şi dragi ai noştri care sunt în lume. Că sunt fraţi de-ai noştri, surori de-ale noastre, părinţi de-ai noştri, sunt bunici de-ai noştri, sunt prieteni buni, sunt surori şi fraţi în Domnul. Şi atunci, dacă tu, cu rana sufletului tău, ai să te duci înaintea Domnului şi ai să ceri cu credinţă lucrul acesta, nu se poate ca Dumnezeu să nu înduplece un astfel de suflet care va veni [apoi] la Hristos. Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute să putem să-i recuperăm pe aceşti fraţi ai noştri, să-i aducem din nou aici. Mai ales punem apăs pe un lucru. Pe cei care au fost vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu – şi-i cunoaşteţi frăţiile voastre pe cei care nu mai vin în adunări –, nu uitaţi să-i cercetaţi. Aveţi o datorie sfântă. Aşa cum v-a plăcut să ascultaţi cântări [de la ei], cuvântul lor, să plângeţi la îndemnul lor, să vă bucuraţi atunci, acum aveţi datoria sfântă şi frăţiile voastre să-i însoţiţi cu rugăciunea, cu postul, cu vegherea, cu îndemnul, cu cercetarea.
Şi vreau să pun punct la toate [cuvintele] acestea cu rugămintea ca frăţiile voastre care-i ştiţi nu numai pe unu, doi… ci atâţia care au nevoie de acest sprijin moral al frăţiilor voastre, deocamdată să îi cercetaţi. Dacă rămâneţi pasivi şi dacă spuneţi şi voi cum a zis Cain odinioară: „N-avem treabă. Treaba lor. Ei ştiu, ei cunosc. Ei au cunoscut Cuvântul”, greşiţi. Adânc greşiţi.
Pe un sfânt l-a întrebat odată un ucenic: „Părinte, ce facem noi, că lumea, cum ne vede că greşim oleacă, îndată strigă după noi, ţipă după noi şi, din cât facem noi, mai grozav zice”. Şi, într-adevăr, aşa este. Lumea şi chiar fraţii, când văd câte-o cădere, foarte uşor încep să judece: „Uite… bea… curveşte… minte, înşeală şi face rele”. Judecă, în loc să ajute.
Ce-ai făcut tu, frate, în această privinţă, dacă l-ai judecat? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Iar dacă judecaţi, veţi fi judecaţi. Ei, n-am călcat noi porunca Evangheliei aici? Ce-am făcut noi cu fraţii noştri, dacă i-am judecat? I-am ajutat cu ceva? Dimpotrivă! Nu i-am ajutat nici pe ei şi şi pe noi ne-am osândit.
Dar noi avem datoria sfântă de a-i ajuta, a-i sprijini, a ne ruga, a plânge, a posti şi a face tot ce ne stă în putinţă pentru ca să-i câştigăm. De aceea vă mai spun: câţi vor râde de cel căzut, demon au. Adică (…) e condus nu de Duhul lui Dumnezeu, ci de un duh demonic. Eu nu zic că râdem noi, că râd fraţii noştri. Poate nu râd, dar stau pasivi. Stau nepăsători: „Ce să mai cheltuiesc eu un ban, să mă duc, să mă deplasez? Da’… poate o să fiu refuzat. Da’… poate nu va primi cuvântul. Da’, poate că mi-l fac duşman. Da’, poate că…”. Şi îţi pui fel de fel de întrebări şi, la urmă, renunţi şi zici: „Ei, lasă-l!”.
Nu, fraţii mei! Vă spun şi încă o dată repet cu apăs asupra lucrului acestuia: jertfiţi-vă şi voi cum s-au jertfit şi ei pentru voi. Şi atunci veţi câştiga şi veţi avea o mare bucurie pentru întoarcerea acestor suflete pierdute în turma lui Hristos. Veţi dovedi dragoste, veţi dovedi jertfă, veţi dovedi că voi iubiţi nu cu vorba, nu cu cuvântul, ci cu fapta şi cu adevărul.
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
