Harismele sunt daruri extraordinare pe care Dumnezeu le dă unor oameni potrivit cu nevoile poporului şi potrivit cu starea duhovnicească a celui ce le primeşte şi le pune în lucrare. Dintre acestea putem aminti: darul vindecărilor miraculoase, darul proorociei, darul cuvântului care străpunge inimile pentru Dumnezeu, darul de a-i îndruma pe oameni pe calea mântuirii şi altele. O primejdie care poate fi observată cu destulă uşurinţă este falsificarea harismelor.
Sunt persoane care au primit daruri deosebite, dar în lucrarea lor misionară s-au depărtat mai mult sau mai puţin de matca Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru că în lucrarea lor nu au fost curăţiţi deplin, lucrarea dumnezeiască din viaţa lor a fost amestecată şi stricată fie de propria închipuire, fie de înrâurire demonică. De aceea cuvântul „harismatic” în anumite exprimări are şi o conotaţie negativă. Aşadar, rătăcirile vin de la necunoaşterea deplină a predaniei ortodoxe, sau de la înrâuririle demonice, sau de la propriile închipuiri; fie de la toate câte ceva.
Părintele Dumitru Stăniloae, în cartea sa numită Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt (Deisis, Sibiu, 2003), prezintă câteva criterii de recunoaştere a oamenilor harismatici. Părintele aminteşte pe scurt viaţa a trei persoane harismatice, şi anume a Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, a Sfântului Gheorghe Pelerinul şi a Cuviosului Ioanichie Moroi, arătând că, prin harismele lor, au adus multă înviorare, îmbărbătare şi zidire sufletească în popor. Apoi enumeră câteva trăsături comune ale lor. Iată-le pe scurt:
1. Harismaticii ortodocşi nu se asociază în grupări harismatice separate1 de ceilalţi membri ai Bisericii, pentru că una din patimile de care ei se curăţă este tocmai mândria. Ajunşi foarte smeriţi, ei au conştiinţa că sunt cei mai mari păcătoşi, au un respect nemărginit faţă de Biserică şi faţă de harul preoţiei (p. 143).
2. Sunt mari asceţi, pentru că ştiu, din tradiţia spirituală a Bisericii Ortodoxe, că fără asceză nu pot fi stârpite patimile şi că fără curăţirea de patimi omul nu poate să se facă sensibil faţă de Dumnezeu prin Duhul Sfânt…
3. Sunt oameni ai rugăciunii neîncetate. Citesc Psaltirea, participă la Sfânta Liturghie şi la cele şapte laude ale Bisericii. Ei rămân astfel în atmosfera spirituală a Bisericii, în comuniune cu poporul credincios şi în duhul Tradiţiei Ortodoxe…
4. Ei joacă un mare rol în continua înnoire religioasă ce se realizează în Biserică. Astfel, chiar dacă această formă foarte înaltă de vieţuire harismatică nu poate fi imitată de prea mulţi, ea are totuşi repercusiuni asupra vieţii poporului în general şi asupra multora dintre credincioşi… (p. 153).
Acest criteriu este preţios pentru orice misionar din Biserica Ortodoxă. Cu cât misionarii se depărtează de acest criteriu în nuanţele menţionate mai sus, primejdiile dau năvală ca animalele prădătoare, iar cei ce vin după ei nu depăşesc treapta curăţirii. Deşi pare îngust, acest criteriu este verificat şi probat; ce este sigur este sigur. Când se procedează la canonizarea sfinţilor, acest criteriu este unul de bază. De ce? Pentru că această cale „canonizată” de Biserică şi probată de sfinţii ei este singura care deschide drumul până la îndumnezeire.
Preot Petru RONCEA