Hristos este Capul Bisericii, trupul Său este Biserica, Mântuitorul ei este Hristos-Domnul (cf. Ef 5, 23). Ducerea la îndeplinire a sfintei Sale misiuni de propovăduire a Sfântului Cuvânt se face prin Biserică. El Şi-a făcut slujitor Biserica. Iată ce ne spune unul din cei mai de seamă slujitori ai Săi: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în carnea mea lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col 1, 24).
Smerenia nu se vede pe sine, nu vorbeşte despre sine decât de la cea mai josnică treaptă. Iată un slujitor al lui Hristos, model pentru toate veacurile creştine: „Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunias, rudele mele, şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos” (Rom 16, 7). Câtă smerenie cuprinde un astfel de slujitor al lui Hristos, care nu se arată pe sine, nu vorbeşte nimic despre sine şi nevoile sale, ci numai despre ale altora, ca şi cum el le-ar avea pe toate din belşug şi, nemaiavând trebuinţă de cele ale trupului, s-a spiritualizat, fără să facă din aceasta o pricină de laudă, se înjoseşte pe sine, vrea să-i vadă pe colaboratorii săi liniştiţi, odihniţi, având de toate, fără să ducă vreo lipsă, ca satana să nu aibă nici un câştig. Se înjoseşte pe sine, se neglijează în folosul altora.
Vezi, frate lucrător, căruia-ţi place să fii lăudat, ascultat, vorbit de bine, apreciat şi ultimul cuvânt să-l ai? Tu, care nu meriţi nici la picioarele lui să stai, nici să-i ştergi praful încălţămintelor sale, te crezi mai îndreptăţit. Fugi de tine şi ascunde-te-n Hristos.
Transformarea lăuntrică, înduhovnicirea sa, lucrarea harului din Duhul Sfânt l-a ridicat pe culmi înalte de dăruire totală în slujba Evangheliei. Şi dacă a spus: „Călcaţi pe urmele mele întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos…”, a fost marele adevăr, este şi nu se poate comenta. Dacă a spus: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine: Şi viaţa mea de acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20), cine din acei care cercetează cu interes de mântuire viaţa lor ar putea să umbrească acest mare adevăr împlinit în fiinţa sa.
Să nu clădim pe minciună, făcând din ceea ce nu suntem ca şi când am fi. Căci cel care ne vede este Dumnezeu şi pedepseşte aspru orice nedreptate. Hristos-Domnul, prin Evanghelia Sa, cere lepădare de sine însoţită de sfinţenie, nu numai păstorului, învăţătorului, propovădu-itorului, ierarhului, diaconului. Acestora se cere deosebit a fi exemple de blândeţe şi smerenie, să se asemene în totul Păstorului cel Mare, ce cu toiagul blândeţii şi al smereniei Îşi paşte turma Sa. Calităţile duhovniceşti ce trebuie să-l însoţească pe slujitor trebuie să le aibă oricare membru al Bisericii lui Hristos. Deci şi mireanul. Iată cum citim: „Iar cei care sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul (firea pământească) împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal 5, 24). „Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm, să nu fim iubitori de mărire deşartă…” (v. 25-26).
Prin urmare, turma lui Hristos-Domnul nu este scutită de a se sfinţi. Sfinţenia, care este produs duhovnicesc, se cere deopotrivă şi apostolului şi mireanului. Hristos, Păstorul cel Bun, în turma Sa nu are oi betege. Şi dacă se pare că sunt, acelea nu sunt ale Lui, pentru că refuză medicamentul care-i poate vindeca. La Judecata particulară sau la cea generală, Dumnezeu nu va lua din faptele bune ale Sfinţilor care prisosesc – cum cred unii – şi să dea acelora care în viaţa de pe pământ au chefuit, au stat nepăsători, s-au făcut pricini de cădere pentru alţii, sminteală, neţinând seama de mântuirea în Jertfa Domnului Iisus. Nicăieri în Sf. Scriptură nu găsim scris aşa ceva. Nu există fapte care prisosesc. Şi dacă unii sfinţi au trăit în lumina neapropiată, aceasta va contribui la strălucirea lor deosebită de a celorlalţi în veşnicii de veşnicii. Dacă cei drepţi abia vor sta în faţa Judecăţii, ce va fi celor păcătoşi? (cf. Apoc 21, 27). De unde, dar, fapte bune de prisos, când Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău, când El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă? (cf. Ecl 3, 17). Dumnezeu cercetează rărunchii şi inimile (cf. Ier 11, 20). El ne poate scăpa, dacă voim, de calea cea rea, de omul care ţine cuvântări stricate, de acei care părăsesc cărările cele adevărate, umblă pe drumuri întunecoase şi se bucură să facă răul (cf. Pilde 2). A Domnului este puterea, a Domnului este mila şi El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (cf. Ps 61).
Toate făpturile create de Dumnezeu pentru bine au fost create, şi, mai înainte de a fi trimise în lume, li s-au gătit faptele bune în care să umble şi să preamărească pe Creator (cf. Ef 2, 10). Când şi-a îndeplinit misiunea ce i-a fost încredinţată, tot prin grija Tatălui Ceresc, se mută de aici la casa lui cea veşnică, gătită de Domnul slugii Sale credincioase. Dar dacă s-a făcut nevrednic, cu răul îl va pedepsi. După cum nimeni nu-şi poate însuşi biruinţa Mântuitorului fără blândeţea şi smerenia Sa, fără jertfă şi Cruce, fără a se afla în carul Său de biruinţă, tot aşa, nimeni nu poate fi înzestrat cu biruinţa înaintaşilor, a Sfinţilor Părinţi fără pocăinţă personală, fără naştere din nou şi primind credinţa cea adevărată să se facă o biserică vie, drept-măritoare prin fapte şi cuvânt, gata oricând şi pentru plug, ca şi pentru jertfă, smeriţi şi plini de har în vremuri de linişte, plini de bucurie şi nădejde în vremuri de necaz şi strâmtorare.
În Biserica Domnului Iisus Hristos nu se trăieşte oricum. Fiecare mădular trebuie să ştie cum să petreacă în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului (cf. I Tim 3, 15). Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre (cf. Evr 3, 6).
Dragostea Bisericii, a fiecărui mădular, faţă de Cel ce este Capul, Hristos, să fie cu aceeaşi valoare cu a Lui: „…Şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin Cuvânt, şi s-o înfăţişeze sieşi Biserică mărită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 25-27).
Noi Îl sfinţim, Îl preamărim şi-L recunoaştem ca Domn şi Mântuitor prin înnoirea vieţii; căci Biserica se supune lui Hristos şi unul altuia în dragostea Lui (Ef 5, 24-25). Sfântul Ciprian ne spune că „Nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată cine nu are Biserica de mamă”. Cum am văzut mai sus, Biserica este sfinţită de Însuşi Domnul Iisus Hristos, I se supune Lui în dragoste, ea este vie, lucrătoare, mărturisitoare, şi, în afara ei, alt îndrumător spre cer nu este. De aceea, în afara ei, nici mântuire nu-i. Sf. Ap. Pavel o numeşte „Mama noastră cea duhovnicească” (Gal 4, 26). Prin ea ne naştem, creştem în duhul învăţăturii Mântuitorului nostru, ne îngrijim în ea şi ne pregătim pentru viaţa cea de Sus.
Însemnătatea de căpetenie a Bisericii o vom împărţi în două, şi anume:
1. Prin Biserică înţelegem obştea sau totalitatea credin-cioşilor care cred într-un singur Dumnezeu în trei Persoane (Feţe, Ipostaze): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care cred în Domnul Iisus Hristos ca Răscumpărător şi Mântuitor al lumii, care au aceleaşi şapte Sfinte Taine şi mărturisesc acelaşi sfânt Adevăr Dumnezeiesc propovăduit de Domnul Iisus Hristos prin urmaşii Lui, Apostolii, şi întărit prin urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi, care au înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos (cf. I Cor 12, 27), fiecare în parte sunt mădulare, că este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim 3, 15), că este „trupul cel tainic” al Domnului nostru Iisus Hristos (Ef 1, 22-23; Col 1, 24). Ei ne-au lăsat prin sinoadele ecumenice şi canoanele bisericeşti învăţături despre felul cum să ne ducem mântuirea cu frică şi cu cutremur. Cine se desprinde de adevărul înţelepciunii Cuvântului şi nu trăieşte la lumina lui s-a despărţit de Hristos. Şi cine s-a despărţit de Capul-Hristos este un răzvrătit sortit gheenei.
Biserica lui Hristos-Domnul nu poate fi biruită. Mântuitorul a spus că „nici porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16, 18). Acum bârfitorii o privesc şi o bârfesc în cei slabi, pentru că nu-i văd frumuseţea. Clădirea ei e în construcţie şi totul se pregăteşte în mod tainic până la terminare. Atunci molozul se va arunca în groapa pieirii, schelele se vor îndepărta şi va apărea frumuseţea duhovnicească a celor ce s-au lăsat lucraţi de Duhul Sfânt, aici, în tainica lucrarea a Adevărului, şi Hristos-Domnul va străluci în ei de o frumuseţe nebănuită acum.
2. Biserica are înţeles spiritual. Este vie pentru viaţa din Hristos-Domnul, suflul creştinesc, şi lucrătoare prin Duhul Sfânt. Această spiritualizare se vede în omul înduhovnicit, sufletul consacrat lui Dumnezeu, după ce a fost pregătit prin:
– lucrarea Botezului şi a Mirungerii (cf. In 3, 5; Mc 16, 15-16; Fapte 2, 38; Tit 3, 5; Ef 5, 26);
– Lucrarea Cuvântului, în care se include şi sfinţirea prin cele şapte Sfinte Taine (cf. Ef 5, 26; Mc 16, 15; Evr 9, 14; In 1, 14);
– Lucrarea sfinţitoare, în care se includ şi cele şapte Sfinte Taine (cf. Ef 5, 26; In 3, 3; Is 4, 4-5; I Cor 3, 16-17; I Tes 5, 5), daruri sfinţitoare de suflet.
Biserica are şi semnificaţie de clădire deosebită, de casă a lui Dumnezeu văzută. Şi această semnificaţie o putem clasa în două, cum ar fi: răspândirea ei în lume, în chipul văzut al propovăduirii, şi în chipul cel tainic al clădirii sufletelor pentru destoinicia sufletelor prin har, ca să intre în Împărăţia cea veşnică a dragostei Lui (cf. Mt 12, 4; 21, 13; Lc 19, 46; In 2, 16; 14, 2; I Cor 11, 22). În amândouă aceste forme, Dumnezeul cel nemărginit este prezent la lucru, este de faţă (cf. III Împ 5, 6-8; Lc 22, 19-20; I Pt 2, 5). Semnificaţie văzută a bisericii mai este şi locaşul de rugăciune sfinţit (cf. Fapte 2, 46; Mt 4, 5; 23, 16; 23, 35; 26, 61; 27, 40; Mc 14, 28; Lc 2, 27; 18, 10; In 2, 19-20). Unitatea în dragostea lui Hristos se vede prin înfrăţirea cea sfântă şi nedespărţită (cf. In 17, 21)
Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
