Slăvit să fie Domnul!
„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom 6, 6).
Iubiţii noştri fraţi şi surori, dragii noştri tineri miri!
Cât de îndatoraţi suntem noi lui Dumnezeu pentru câte ne-a pregătit, în marea Lui dragoste şi iubire, pentru câte ne-a rânduit şi va mai rândui pentru noi, pentru ca să ne facă cu adevărat fericiţi, să desăvârşească în viaţa noastră lucrarea pe care a început-o şi să poată, într-adevăr, să-Şi cucerească un popor al Lui deosebit. Un popor care să dovedească prin faptele lor deosebite de ale celorlalţi că sunt copiii lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru cealaltă împărăţie, acolo unde Domnul Iisus a spus că merge înaintea noastră să ne pregătească un loc.
Tocmai prin faptul că în viaţa noastră lucrează credinţa, cine are o credinţă poate să treacă şi să răzbată prin toate greutăţile vieţii acesteia (pentru că e adevărat că orice om este ca un străin şi călător aici pe pământ). Dar, cu toate acestea, trecerea unui credincios lasă urme binecuvântate. Trecerea lui rămâne şi tot ceea ce lucrează este spre folosul şi spre binele multora, al tuturor, pentru că credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare în ceea ce nu se vede.
E ceva sfânt, cu mult mai presus, este o lucrare pe care mintea omenească nu o poate pătrunde, e lucrarea Harului lui Dumnezeu care „ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare şi cu evlavie”. Cine nu e născut din nou nu poate să le aibă, aşa cum nu poate pomul sălbatic să aibă calităţi în fructul lui şi cum rodul rămâne binecuvântat numai după ce e altoit.
Trebuie să apară un semn ale existenţei lui Hristos în viaţa care se pregăteşte. Aşa s-a pregătit şi surioara noastră pentru unicul eveniment petrecut în viaţa ei – nunta… Tot aşa trebuie să ne pregătim şi noi, cum vedem tabloul viu al pregătirii mirelui pentru întâlnirea cu mireasa lui.
Apostolul de astăzi, care s-a citit în toate bisericile noastre (de la care noi am lipsit, dar Dumnezeu ne va ierta pentru aceasta, pentru că în acelaşi duh vrem să slujim Domnului şi să trăim încă câteva clipe la picioarele Lui)… spune în capitolul 3: „Adu-le aminte…” (Aceasta este o scrisoare pe care Sfântul Pavel o trimite lui Tit pe când era în Creta.) Şi în continuare arată despre cretani – pentru că îi cunoştea – că erau oameni foarte agresivi, piraţi, care trăiau din hoţie, din furt, din piraterie [şi le plăcea] să mănânce şi să bea şi apoi să se culce şi să doarmă. Şi, de altfel, ei sunt calificaţi şi de un profet al lor care i-a numit „pântece leneşe”. Deci le vorbeşte cam cum ar trebui să le spună acelora a căror viaţă o cunoştea. De aceea e atâta de bine ca cineva, când vorbeşte, cât de cât să ştie despre viaţa celor cărora le vorbeşte, pentru ca să le poată fi de folos. Nu să ştie ca să-i înjosească, nici ca să-i critice, nici să-şi bată joc de ei, ci tocmai cu scopul de a le face bine.
De aceea, primiţi tot Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că cine apare în picioare înaintea frăţiilor voastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca să vă mustre, nu vine fără de nici un rost, ci vine cu dragostea frăţească, prin care Dumnezeu ne pregăteşte mântuirea, să trăim o viaţă demnă, vrednică de numele pe care îl purtăm.
Totdeauna, celor care sunt trimişi de Biserică sau către Biserică, dacă lipseşte ceva, atunci e ceva rău la mijloc… Şi atunci trebuie cercetat, trebuie căutat, trebuie puricat pe dinăuntru, pentru că, într-adevăr, Dumnezeu trebuie să fie slăvit şi înăuntru, şi în afară… Şi aşa începe Sfântul Pavel către Tit: „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte şi să fie gata să facă orice lucru bun” (Tit 3, 1).
De aceea le spune aşa, pentru că toţi cei ce se numesc copiii lui Dumnezeu nu sunt nesupuşi, nişte răzvrătiţi, – ci ei sunt nişte oameni ordonaţi, care se poartă cum nu se poartă nimeni. Prezenţa lor, oriunde ar fi ei, e deosebită de a oricui! Ei sunt oameni noi înaintea oricărei înnoiri pe care doresc oamenii, pe parcursul istoriei, să o facă. Hristos a fost Om nou acum 2000 de ani, dar a fost un Om deosebit.
Cine nu e aşa, cine nu se poartă aşa şi zice că aparţine lui Hristos şi că face parte din Biserica lui Hristos se va vedea mâine, când va vrea să intre pe porţile străvezii ale sfinţeniei lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel Ceresc. Toate lucrurile vor fi noi. El este Eternul care schimbă şi transformă toate lucrurile, mereu din frumos în mai frumos.
Aşa cum la şcoală începi cu lucrurile cele mici şi termini cu cele mari, cum începi la grădiniţă, la şcoală, cu lucruri uşoare, până ajungi să pricepi şi să înţelegi pe urmă lucrurile tainice, ascunse ochiului de rând, străvezii ale Cetăţii de Cristal, aşa trebuie să crească şi aşa vrea Dumnezeu să-i crească pe aceia pe care-i cheamă la El şi-i desăvârşeşte – cum se obişnuieşte să se cânte cele două strofe:
„O, ce am să-Ţi aduc eu oare
Acolo Sus când am să vin,
ce lacrimi, ce cântări, ce daruri,
c-am fost iertat, iertat deplin!
Ţi-oi pune la picioare-un suflet
alb, mult mai alb ca orice crin,
să vadă ceru-ntreg iertarea
ce-o poţi Tu da şi-o dai deplin”.
Pentru că opera curăţirii a fost realizată atunci (aşa cum am citit: „Ştiţi bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit”)… atunci când noi nu am acceptat să fim oamenii lui Adam în ceasul neascultării şi păcătuirii. Am putea să spunem că nu ne-a întrebat nimeni dacă am fost în Hristos sau nu am fost credincioşi când El a fost pe Cruce… Dar Cuvântul spune că „omul nostru cel vechi a fost răstignit pe cruce împreună cu Hristos”…
Vine Sfântul Pavel şi spune: „Şi eu am fost cu El pe Cruce”…
Aceasta-i opera credinţei! Aşa lucrează credinţa în viaţa noastră. Aşa cum a păcătuit Adam [şi toţi am devenit muritori], tot aşa, acum am fost izbăviţi de întregul nostru trecut datorită Aceluia care a suferit pe Cruce. Preţul iertării a fost socotit în El, dar mai mult pentru noi, că El nu avea păcat, ci a purtat păcatul nostru.
Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Tit cum să se poarte. Şi, într-adevăr, comunitatea creştină, bazele creştinismului şi ale Bisericii noastre din care noi facem parte aşa învăţături au primit la început, în primele veacuri. Prin Tit le aduce aminte să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi şi plini de blândeţe, ca să vestească Evanghelia. „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”…
Noi ce să spunem? Ştim bine un mare lucru pe caer Mântuitorul ni l-a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit”… Noi putem învăţa de la fraţii bătrâni multe lucruri bune. Şi atunci e firesc, într-adevăr, să se poarte după pilda pe care au avut-o în Acela care a fost Cel dintâi care S-a purtat deosebit aici.
Calea jertfei este aceea care îi face pe oameni buni… căci, de fapt, ce reuşeşte să îi facă pe oameni mai buni? Chiar aseară spuneam: necazurile, suferinţele, lipsurile. Nu cârtiţi împotriva lor niciodată, că ele sfinţesc viaţa noastră, ele curăţesc, înnobilează, o ridică acolo unde nimeni nu o poate ridica. Nici o altă învăţătură lumească nu poate să ne ridice în smerita ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi trebuie să ne supunem Bunului Dumnezeu, pentru că nimic, nici un fir de păr din capul nostru nu va cădea fără de voia lui Dumnezeu. Noi rămânem liniştiţi lângă Dumnezeu, pentru că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu poate să fie spre rău sau spre paguba noastră.
Deşi eram altădată răi, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte, fără de minte, trăind în răutate şi în pizmă, urâcioşi şi urându-ne unii pe alţii (aşa am ştiut să trăim, în păcat), noi, toţi de aici am fost scoşi şi strămutaţi. Noi toţi am fost în mlaştina pierzării şi a venit o Mână iubitoare şi ne-a luat, şi ne-a ridicat de acolo din prăpastie.
A fost Păstorul cel Bun şi noi am fost oaia care s-a încâlcit între spinii fărădelegilor şi păcatelor. El a venit plin de milă şi de bunătate când noi zăceam acolo şi ne-a luat şi ne-a ridicat din prăpastie.
Mântuirea nu-i o operă omenească. Pentru că, dacă s-ar câştiga prin fapte, atunci degeaba S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu. Mântuirea este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă, pe primele pagini, aşa ne învaţă. Dumnezeu S-a purtat cu noi cu atâta dragoste şi a coborât din cer, şi a venit la noi să ne înveţe să lăsăm firea omenească, pentru ca să ne îmbrăcăm în firea cea duhovnicească. El S-a coborât să sfinţească viaţa noastră.
Dar când s-a arătat bunătatea Dumnezeului nostru, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou, prin Iisus, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem moştenitori ai vieţii veşnice.
Cu câtă înţelepciune procedează Sfântul Pavel! Fiecare cuvânt de aici este spus la locul său şi fiecare cuvânt îşi are înţelesul lui. El face treptat [această expunere] şi ea a ajuns a se socoti un credeu al Bisericii noastre Ortodoxe. Să ne învrednicească Domnul să-l rostim şi noi. Căci Biserica este sfântă chiar dacă sufletele aduse sunt pline de păcate!… Cum spunea un preot la noi, foarte bun învăţător, care are foarte bune rezultate: „Cum se întâmplă cu zdrenţele şi cu fierul vechi, care se adună de pe la gunoaie: fierul vine în cuptor şi din el apoi se fac piese… iar zdrenţele aduse sunt tăiate bucăţele-bucăţele, apoi se topesc şi din ele se fac alte haine noi, tot aşa face Hristos din fiecare păcătos care se întoarce la El”…
Aşa a făcut Hristos cu fiecare răscumpărat şi mântuit al Său. Noi trebuie numai să primim Cuvântul lui Dumnezeu, să credem în El. Aici îşi are rost credinţa, căci ea este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, în lucrurile pe care El le-a promis de atunci. Şi Dumnezeu Şi-i adună pe aceia care cred în Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este trimis numai să îl auzim aici, ci trebuie să ne deschidem inima noastră, viaţa noastră, ca El să lucreze în viaţa noastră. Aşa cum spune Mântuitorul şi cum spunea şi Părintele Iosif în cuvântarea aceea din 12 septembrie 1937, când un frate pune întrebarea: „Cum mergem acasă de aicea? Ce să spunem la fraţi, când nu s-a rezolvat nimic?”… Săracul frate!… Şi Părintele Iosif, în adunarea plină de lacrimi pentru Hristos cel Răstignit şi pentru el, acela care i-a adus la Hristos, spune aşa, privind părtăşia şi unitatea, legătura cu fraţii, bucuria din inimile tuturor: „Noi am pus aluatul în frământătură. Lucrează Dumnezeu în continuare. Cuvântul Lui nu se întoarce fără de rod. Aşa ca ploaia. Noi am pus… Adesea noi am pus lacrimile şi dragostea… şi Dumnezeu a pus restul, a împlinit restul”…
Şi fratele Traian pune foarte mult preţ pe aceasta, căci el este acela care întăreşte adunările noastre şi ne învaţă cum să trăim plăcut Domnului. El spunea lângă sicriul fratelui Marini: „Oastea Domnului este dragostea şi lacrimile”.
Iar acolo unde nu-i dragostea şi unde nu-s lacrimile, – aceea nu-i adunarea Oastei; aceea poate fi numită a lumii.
„Oastea Domnului este dragostea şi lacrimile”…
De aceea cântările noastre sunt aşa de dulci şi de scumpe, pentru că sunt izvorâte din lacrimi şi din dragoste.
„Adevărat este Cuvântul… (şi începe de aici Apostolul de astăzi de la biserică) şi vreau să spun apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune”.
Iată ce este bine şi de folos pentru oameni… Copiii Domnului să fie cei dintâi, să nu fie alţii cei dintâi. Călătorind cu trenul, să nu fie altul care să sară cel dintâi de pe banca să dea locul bătrânului din picioare… Ci credinciosul să fie cel dintâi… Să fii tu cel dintâi care să poţi fi arătat ca fiul lui Dumnezeu, că faci mai bine şi mai frumos.
Aduceţi-vă aminte cum ne sfătuia Apostolul pe fiecare dintre noi: ca fraţii să fie cei dintâi care să-şi plătească impozitele, să fie cei dintâi care să-şi plătească cotele pe care le au… cei dintâi care ştiu că sunt obligaţi să dea Cezarului ce este al Cezarului…
Dar nici să nu uite că sunt datori [să fie] tot cei dintâi care trebuie să-I dea lui Dumnezeu ceea ce sunt datori să-I dea lui Dumnezeu.
Pentru că acesta este scopul nostru pentru care noi ne adunăm aici: să aprofundăm căderile vieţii noastre duhovniceşti, să putem să ne ridicăm la felul în care să Se slujească Dumnezeu de noi… Noi vrem să punem mâna să ajutăm în felul în care noi înţelegem. Pentru că sunt aici o mulţime de tineri, de copii micuţi care se uită, care stau în jurul nostru şi care trebuie să vadă în viaţa noastră ceva ce încă nu au avut unde să vadă atât de frumos. Şi nu trebuie să vadă nimic rău.
Chiar dacă altcineva ar încerca să le spună, copilul să fie cel dintâi care să vadă la tăticul lui cea dintâi vorbă bună, cea dintâi blândeţe, cea dintâi ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, cea dintâi rugăciune, cea dintâi faptă bună. Că ei la părinţii lor se uită şi vor să vadă.
Cât de mult au căutat creştinii din primele veacuri să dovedească acelora care veneau după ei că ei într-adevăr se poartă după pilda lui Hristos! De aceea ei au cules roadele binecuvântate. Pentru că, în toate problemele mari care frământă azi omenirea, socotim că Hristos este singurul Care poate să dea răspuns tuturora şi Care, intervenind, poate să ajute la rezolvarea lor.
Iubiţii mei, am trecut săptămâna trecută prin oraş şi, ştiind că mai aveam câteva minute (care ne sunt aşa de puţine la îndemână), am vrut să mai învăţ ceva… Şi m-am dus pe la un tribunal, acolo în sala de şedinţe care era arhiplină.
Când m-am uitat să văd tabelul care anunţa procesele (şi ultimul număr era al 62-lea), nu scria altceva decât divorţuri. Vă puteţi închipui? 62 de perechi. 124 de fiinţe, 248 de ochi înlăcrimaţi ce varsă sute de lacrimi. Şi-atunci cu ce putem noi ajuta azi?
Dacă nu cu altceva, măcar cu pilda vieţii noastre, cu trăirea noastră în casele noastre, în familiile noastre.
Şi mă uit în altă parte şi, între doi miliţieni, văd tineri după gratii şi cu cătuşe… Sunt copiii noştri, copiii neamurilor noastre, copiii sătenilor noştri, copiii neamului nostru. Ce-am făcut noi, ce-am păzit noi de au ajuns ei aşa? Se cere, iubiţilor, şi de la noi ceva… Să ajutăm şi noi cu ce putem ridicarea neamului şi a naţiunii noastre înspre o creştere curată. Şi avem ceva cu ce să ajutăm… Avem cu ce să ajutăm [împotriva] beţiilor şi a crimelor… şi a câtor nu se petrec în jurul nostru, câte le mai ştim şi câte nu le ştie nimeni…
Părinţi uitaţi de copiii lor, fără dragoste firească, neascultători de părinţi… Aşa sunt unii. Apostolul spune: „Dar de întrebările nebune, de înşirările de neamuri, de certuri şi ciorovăieli privitoare la Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare. După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om s-a abătut de tot şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit” (Tit 3, 9-11).
Nu multe sfătuiri trebuie. Nu multe probleme care să ne pună în situaţia grea de a risipi timpul aşa de preţios. Noi trebuie să umblăm într-un chip vrednic de Hristos.
Dar atunci când cineva nu vrea să asculte de Hristos – cum spunea şi fratele Traian în lucrările lui – dacă este cineva care nu vrea să fie una în simţirile lui cu fraţii lui, atunci, cu lacrimi şi cu durere, fereşte-te de el.
Domnul să facă aşa ca fiecare dintre noi să putem păzi tot Cuvântul lui Dumnezeu şi să ascultăm de ceea ce ne sfătuiesc fraţii noştri mai bătrâni, părinţii noştri duhovniceşti.
Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea fratelui Moise Velescu la nunta de la Caşvana – 17 iunie 1982
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 2
