Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi trei apostolii (Lc 5, 1-11).

Am tâlcuit această evanghelie pe larg în şcoala de la Oastea Dom­nului.

Să arătăm învăţătura cu chema­rea la apostolie a Ap. Petru.

„Ieşi de la mine, Doamne, că om păcă­tos sunt eu” – a zis Simon Petru, că­zând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere! Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în „vâ­nător de oameni”.

Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recu­noaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase…

Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Dom­nului, la picioarele Crucii, cu cu­vintele: „Doamne, om păcătos sunt”. Numai peste această recunoaştere se pogoară darul iertării şi mântuirii.

Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea pă­catului, împreunată cu smerenia pen­tru păcat. A nu te smeri înseamnă a te pierde. Unii cad însăşi în greşeala de a se crede prea păcătoşi şi nu se pot mântui.

„Advocatus diavoli”. În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propu­neri. Pentru asta, era instituit aşa-numitul „advocatus diavoli”, adică avocatul diavolului. Acest „a­vocat” se ridica contra celui pro­pus de a fi trecut între sfinţi, atacându-l cu fel de fel de învinuiri.

Fireşte, partida cealaltă se apăra, enumerând virtuţile candidatului şi „avocatul diavolului” era totdeauna biruit.

Eu mă gândesc că diavolul face şi azi pe acest „avocat”, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei în­şişi că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Când îi zici păcăto­sului: „Vino la Domnul… Intră în Oastea Domnului” – îndată îţi răs­punde (de parcă ar avea un a­vocat la spate): „Ah, cum aş veni, dar nu mă simt vrednic de aşa ceva… Eu păcătosul nu sunt pentru aşa ceva… Eu nu mă pot dezbăra de păcate… Ah, de-ai şti d-ta ce ini­mă de piatră am eu… Nu, nu, eu nu sunt pentru aşa ceva”…

Oare astfel de răspunsuri nu le dă „avocatul diavolului”?

Apostolul Petru este pus în faţa noastră ca o pildă de recunoaştere a păcatelor şi de smerenie pentru păcat. Însemnaţi-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creştini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în faţa Domnului, în faţa Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ri­dică creştinii cei vii şi biruitori. Aici este taina puterii noastre de creşti­ni. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalţi apostoli, şi pe urmă s-a lăpădat de frica unei slujnice (Mt 26, 70). Suntem creştini biruitori numai pâ­nă când cădeam mereu la picioarele Domnului, rugându-ne: „Doamne, om păcătos sunt… întăreşte mă Tu”.

Un mic răspuns. Astă vară m-am întâlnit cu un prietin care a început îndată cu laude la mine:

– Foaia dumitale face minuni… Cărţile d-tale fac minuni… Ţara întreagă te admiră pentru lucrarea ce o faci…

– Păi, dragul meu, i-am răspuns eu, să mă ierţi, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme şi satana, apropiindu-se mereu de mi­ne cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvine, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele cele nesfârşite. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpeşte şi îl tot grijeşte să nu se strice. Eu sunt un vas mic şi slab care îmi caut puterea că­zând mereu la picioarele Crucii, zi­când: „Doamne, eu sunt un om păcătos, eu sunt un vas slab şi plăpând. Tu singur eşti toată pu­terea mea… Lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău, Doamne, este numai al Tău”.

„Toată noaptea ne-am ostenit în zadar.” Apostolii n-au putut prinde nimic până ce n-au aruncat mrejele în numele Domnului. Truda lor fu­sese o trudă zadarnică.

Aşa e şi o viaţă trăită fără Hristos: o viaţă cheltuită în zadar, o via­ţă pierdută.

Tot aşa stă lucrul şi cu pescui­rea cea sufletească. Numai aruncând mrejele în numele Domnului se pot pescui suflete din adâncul pierzării. Scumpii mei fraţi din Oastea Dom­nului! Aruncaţi şi voi mrejele – în numele Domnului… să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (In 15, 4).

„Poţi face ceva?” Şi crezi că poţi face ceva pentru Oastea Domnului în satul acela? – întreabă odată un ostaş mai tânăr pe un altul mai bă­trân.

„Domnul poate” – răspunse cel mai bătrân. Şi te rog, fratele meu, să nu mai foloseşti întrebarea „Poţi face ceva?”… Să nu mai foloseşti nici cuvântul „Eu pot”, căci noi fără El nu putem face nimic.

Din dicţionarul nostru, din vor­bele noastre, noi, ostaşii Domnului, trebuie să scoatem cuvântul „pot”. În locul lui trebuie să rămână cu­vintele: „Domnul poate”. Într-un sin­gur înţeles trebuie să folosim cu­vântul „pot”, în înţelesul ce ni-l a-rată Ap. Pavel: „Toate le pot în Hristos, Care mă ajută” (Flp 4, 13).

«Isus Biruitorul» nr. 40 / 27 sept. 1936, p. 4

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *