De multe ori mă gândesc ce bun a fost Dumnezeu cu mine… Eu, de la vârsta de un an, am rămas fără mamă. Ea a murit şi m-au crescut bunicii, până când am ajuns să merg slugă. Am fost slugă în Banat şapte ani de zile, pe la unguri şi pe la nemţi.
Dar înainte de a merge în Banat, am umblat la şcoală aici în sat câtăva vreme, împreună cu fratele Petrea. Ţin minte şi acum foarte bine cât de isteţ spunea el poeziile pe care le învăţam atunci. Recita clar şi înţelegeai bine ceea ce spune.
În vremea războiului, el era mereu concentrat şi trimis iar acasă, din cauza bolii lui de plămâni de care suferea. N-a făcut front; îl ţinea, cât îl ţinea, numai pe la nişte corvezi…
Nici eu n-am fost trimis pe front. După începerea războiului, unitatea noastră a ajuns în Basarabia, într-o localitate din judeţul Bălţi. Făceam acolo pază la Banca Naţională. Şi, după ce s-au schimbat banii în Basarabia, am fost trimis pe frontieră la Giurgiu şi repartizat la aprovizionare. Aveam în primire doi cai cu care duceam alimente la pichete. De acolo m-am şi eliberat. Dumnezeu a avut grijă şi milă de mine, să nu fiu trimis pe front.
Dar după ce s-a sfârşit războiul, m-am amestecat în politică, cu comuniştii… Însă Dumnezeu m-a scos şi de-acolo, că mi-a trimis o nuia prin care am înţeles că-mi spune: „Ioane, locul tău nu-i aici. Tu ai altceva de lucrat!”. M-a scos din nenorocirea asta şi m-a adus în Oastea Domnului. Iată cum s-a întâmplat:
Era aci un vecin bolnav şi, într-o duminică seara, m-am dus până la el. Nu ştiam că ei erau ostaşi. Mai erau şi alţi fraţi veniţi la ei, care stăteau la masă şi vorbeau. Eu m-am aşezat lângă foc, pe un cufăr. Dar nici căciula din cap nu mi-am luat‑o, atâta am fost de… încleit şi de ateu şi… nu ştiu cum să mai zic. Stăteam şi mă uitam la ei. Între cei de-acolo era şi fratele Petrea, care citea dintr-o carte care se numea Călăuza călătorului. Citea despre un credincios care tot mergea la un ateu şi-i vorbea din Cuvântul lui Dumnezeu, ca să se întoarcă şi el la Domnul. Dar ateul mereu îl întâmpina numai cu înjurături. După un timp, credinciosul nu s-a mai dus. El avea o fată; şi odată îi zice fata:
– Tăticule, nu mai mergi la… moş cutare? L-ai părăsit? Dar şi Dumnezeu l-a părăsit?
Atunci prin omul credincios a trecut, ca un fior, un îndemn puternic şi o întrebă pe fată:
– Vrei să mergi şi tu?
– Da, vin cu tine, tăticule!
A luat fata nişte prăjituri şi s-au dus la ateul care acum era bolnav în pat. Când au ajuns, acesta se uită la fată ş-i zise:
– Draga mea, şi eu am avut o fetiţă ca tine, aşa.
– N-ai vrea dumneata s-o vezi? îl întrebă ea.
– Ba, cum să nu vreau s-o văd? Dar ea nu mai este…
– Totuşi mai este o posibilitate să o vezi: pentru asta, trebuie să te întorci la Dumnezeu…
Atunci i-au dat lacrimile bătrânului ateu… şi a zis:
– Din seara asta înainte şi eu vreau să fiu cu voi, să merg cu voi…
Şi într-adevăr, din acea clipă a devenit şi el credincios lui Dumnezeu.
Auzind întâmplarea asta pe care o citea fratele Petrea, mi-a venit un gând şi o duioşie în suflet şi mi-am zis în mine: „Şi eu am avut o mămică… pe care n-am cunoscut-o. Cât aş vrea să ajung şi eu s-o văd… Ce-ar fi dacă m-aş întoarce şi eu la Dumnezeu?”.
Apoi fraţii s-au rugat şi au plecat. Dar de-atunci Duhul şi puterea lui Dumnezeu au lucrat în sufletul meu şi n-am mai putut să mai fiu cum eram înainte. Prin cuvântul acesta: „N-ai vrea şi tu să te întâlneşti cu mămica ta?”, Dumnezeu a făcut să mi se trezească conştiinţa, ca să mă întorc la El. Îmi venea mereu în gând, de parcă auzeam pe cineva care-mi tot spunea: „N-ai vrea să te întâlneşti şi tu cu mămica ta?”. Atunci am întrebat-o pe sora, soţia fratelui care era bolnav:
– Mai vin ostaşii la tine?
– De ce? Vrei să vii şi tu?
– Aş vrea să-i mai văd şi eu când vin…
– Vino marţi seara.
M-am dus marţi seara, dar mai din vreme, ca să mă găsească ei pe mine acolo, nu eu pe ei. Sora făcea ceva mâncare la foc. Şi zice către mine:
– Este acolo pe masă un Noul Testament. Ia-l şi citeşte‑ne ceva de-acolo, că tu ştii citi bine.
Iau eu Testamentul şi încep să citesc. În timpul acesta au venit fraţii şi, când au ajuns în târnaţ, m-au auzit; s-au oprit şi m-au ascultat. Primul a intrat fratele Petrea. Când l-am văzut intrând, am pus Testamentul pe masă şi am vrut să fug de-acolo! Dar el mi-a vorbit cu multă bunătate, îndemnându-mă să stau liniştit şi m-a chemat să merg să iau loc lângă el…
– Citeai ceva aci, zise el. Hai, citeşte mai departe de unde ai rămas.
Am mai citit eu cât am citit, apoi a deschis cartea de cântări în faţa mea şi au început o cântare…
Am mai mers de câteva ori cu ei la adunare, dar numai pe-aci primprejur. Sus pe deal nu m-am dus, că… a venit diavolul cu ruşinea: „Mă văd oamenii… pe mine, care sunt în partid şi umblu numai printre birouri… Să merg eu cu ostaşii, care… nu-s cine ştie ce?…”. Asta a durat până într-o duminică din Postul Mare, când s-a făcut o adunare mare acolo la pădure, la Mironeasa. Era prin 1957. Ştiu că în duminica aceea a fost Evanghelia cu slăbănogul de 38 de ani. Şi m-am gândit: „Şi eu am tot 38 de ani… Acum mă hotărăsc şi eu pentru Domnul”. Erau mulţi fraţi veniţi la adunare, de pe la Tărcăiţa, de pe la Rieni, de prin toate împrejurimile astea. Şi-i vedeam pe unii, tineri, că vorbeau din Cuvântul lui Dumnezeu cu atâta putere şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi mi-am zis: „Tinerii aceştia pot să-I slujească lui Dumnezeu… Eu de ce să rămân nepăsător, să nu mă întorc şi eu la Dumnezeu?”.
La sfârşitul adunării, cineva a întrebat:
– Nu este nimeni aici care să fi fost pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu şi să dorească să se întoarcă la El?
Atunci m-am ridicat eu, primul, şi am spus că vreau, din clipa aceea, să-I slujesc Domnului. În urma mea s-a ridicat şi altul, şi altul… şi surori… Zece am fost care am făcut legământ la adunarea aceea. Şi de-atunci am rămas cu fraţii.
În Săucani mai erau atunci şi alţi fraţi, dar erau mai bătrâni şi ei nu prea mergeau departe la adunare. Erau Teodore Mihai, care era şi naşul fratelui Petrea, Tanu Mihai şi alţii… Surori erau mai multe în sat.
Eu am început să lucrez cu fratele Petrea ca un fel de calfă; şi asta numai după ce m-am întors la Domnul. Odată zice către mine:
– Ce lucrezi? Cu ce-ţi câştigi traiul?
– Mă duc la sapă, cu ziua.
– Cât câştigi pe zi?
– Douăzeci, douăzeci şi cinci de lei. Aşa era în timpul acela.
– No, nu mai merge la sapă. Hai cu mine, că şi eu îţi dau atâta.
Dar el mi-a dat, până la urmă… mult mai mult, că m-a făcut frate cu el şi la plată!
A fost un om cum nu mai există pe-aci prin raza asta a Beiuşului, care să fie cu o inimă aşa de bună. Dacă ne angajam să facem o casă la oameni care erau mai săraci, fratele Petrea nu se tocmea cu ei înainte de începerea lucrului. „Lasă că vedem la urmă”, le zicea el, deşi oamenilor nu prea le venea bine asta, căci se gândeau că o să le ceară cine ştie cât… La sfârşit, când era gata lucrarea, zicea:
– După lege, ar fi… atâta. Dar după har, e numai atâta…
Omul rămânea uimit când vedea că îi cerea mult mai puţin faţă de cât se aştepta el.
Se înţelegea bine cu oamenii, în ce priveşte lucrul. Cu nimeni n-am avut vreo problemă, n-a fost nimeni niciodată nemulţumit. Încă am avut clienţi care, după ce ne plăteau costul lucrării, ne mai dădea şi ceva în plus. Aceşti bani nu ni-i însuşeam noi, ci îi strângeam şi-i puneam de-o parte pentru lucrul Domnului.
Noi doi ne-am înţeles foarte bine. Mai către sfârşitul vieţii sale, când unii ne întrebau de câţi ani lucrăm împreună, se mirau foarte tare:
– De aproape treizeci de ani lucraţi laolaltă!?… N-am auzit de meşteri care să lucreze atâta timp împreună. Unii, după un an, doi, se ceartă şi se despart.
Ba, cum s-a întâmplat la Şoimuş că, după ce s-au certat, au lăsat şi lucrarea neterminată, şi-au abandonat şi sculele acolo şi au plecat. Apoi proprietarii ne-au chemat pe noi şi stăruiau să ne ducem să o terminăm. Dar cum să intrăm noi în lucrul altuia? Ne-am dus, până la urmă, după multe insistenţe, dar ne-am asigurat înainte că nu va fi nici o nemulţumire din partea celor ce începuseră lucrul acolo. Şi la fel s-a întâmplat şi la Corbeşti… când muncitorii care începuseră acolo o casă n-au mai reuşit să-i aşeze acoperişul.
Când ne tocmeam cu lucrul la cineva, condiţia asta era: să nu se pună băutură la masă. Şi atunci oamenii ne întrebau:
– Da’ de ce? Un pahar… Numai un pahar…
– Da’ de ce nu vă opriţi voi la un pahar? le răspundea fratele Petrea. De ce beţi două, trei? Paharul acela e mărul din Grădina Edenului.
Şi, fiind deschisă discuţia astfel, aveam prilejul să le vorbim şi despre lucrurile mântuirii sufleteşti. Căci, ce-ar fi fost dacă am fi stat împreună cu un om două, trei săptămâni şi nu‑i spuneam nimic din Cuvântul lui Dumnezeu? Ce-ar fi zis atunci despre noi Domnul Iisus din cer? „Sunteţi ca nişte ceasuri care n-au limbă, care n-au arătător!”
L-am văzut tot timpul cinstit şi corect în ceea ce făcea. Dacă se întâmpla cumva să nu putem merge la lucru la cineva în data promisă şi întârziam o zi, două, trimitea vorbă dinainte şi-şi cerea scuze, ca să ştie omul ce e cu noi. Nu lăsa lucrurile încurcate, dovedind astfel respect şi faţă de client, şi faţă de cuvântul lui însuşi.
Fratele Petrea ţinea la calitatea lucrului pe care-l făcea, pentru că lucra cu toată conştiinciozitatea. Nu puteam birui cât lucru aveam, că toţi care ne cunoşteau doreau să le lucrăm noi. Era recunoscut ca cel mai bun meşter prin toate satele astea de pe-aici. De multe ori ne prindea toamna târziu şi „grăjduţul săracului” încă tot nu era făcut. Zicea fratele Traian:
– Lasă, frate Petre, că vin şi eu şi vă ajut să facem şi grăjduţul săracului.
Au fost locuri unde, acoperind construcţia pe care o făcuserăm, ningea pe noi acolo.
Da, şi fratele Traian a lucrat cu noi. I-am zis:
– Frate Traian, frăţia ta unde lucrezi? Vine Securitatea şi te întreabă unde lucrezi, cu ce trăieşti. Vino cu noi! Nu te chemăm să lucrezi, că lucrăm noi! Dar să nu aibă ei motiv să spună că nu faci nimic şi că trăieşti din munca altuia.
Şi a venit. Aici la noi în casă avea o cameră unde scria. Era totul înfundat, geamurile acoperite, să nu se vadă lumină de-afară. Şi nopţile şi le petrecea aici…
Veneau unii fraţi şi-l căutau la noi. Dar după un timp, când începea să se afle prin ţară că e aici, trebuia să se mute. Când aveam câte o lucrare pe la cineva din sat, după-masa mai venea pe unde eram cu lucrul, ca să mai fie văzut şi lucrând cu echipa noastră…
Cât timp eram urmăriţi de securitate şi adunările erau strict interzise, în Săucani s-a făcut totuşi adunare, aici la noi în casă. Eu mi-am făcut oleacă de legătură cu şeful de post. Îi lucrasem ceva unde avea el casă aici într-un sat vecin. Şi, când a vrut să‑mi plătească, n-am vrut să iau bani. I-am spus:
– Domnule şef, dumneata ştii cine suntem noi. Eu n-am venit aici să lucrez pentru bani. Am venit pentru că avem şi noi nevoie de un pic de înţelegere şi bunăvoinţă din partea dumneata.
Şi, dacă a văzut că nu-i iau bani, şi el căuta să ne acopere. Când veneau de pe la Beiuş sau de la Oradea securişti să ne caute, el îmi trimitea vorbă pe soţia gestionarului de la cooperativă, care era soră ostaşă. Şi, când mă anunţa, îi împrăştiam pe toţi fraţii care erau strânşi la adunare. Era o cale pe-aci pe sub telechiuri şi pe la marginea pădurii, care ducea direct la şosea, în dealul Bitii. Pe-acolo umblau fraţii când veneau la adunare, nu prin sat, că erau mai feriţi de ochi pândari.
Dar când era el proaspăt venit ca şef de post aici în comună la Răbăgani, a fost o adunare la noi. A intrat în curte şi, cum lângă casă aveam un mihei (atelier), s-a urcat sus pe miheiul acela şi s-a uitat pe geam în casă. A văzut că-i casa plină. Atunci m-a chemat afară şi zice către mine:
– Ce-i aici, mă? Ce-i asta?…
– Domnu’ şef, iacă ce-i… Şi i-am spus.
– D’apoi, mă, e casa plină până la refuz! No, mâine vii la post!
Şi a plecat. A doua zi m-am dus la post şi m-a amendat cu o sută de lei. A fost singura amendă pe care am primit-o noi aici în Săucani. Alte amenzi nu ni s-au dat, cum au fost cazuri prin Moldova şi prin alte părţi în ţară. În schimb, eram mereu chemaţi la post de către cei de la Securitate.
Iarna, când era noaptea mare, fratele Petrea nici o seară n-o lăsa fără adunare. Dacă nu puteau fraţii să vină la noi, mergeam noi la ei, în dealul acela… În altă seară, în celălalt deal; apoi în celălalt… La fiecare casă de frate făcea adunare. Fără adunare nu lăsa să treacă nici o seară.
Veneam cu el într-o iarnă, pe la miezul nopţii, de la Vălani. Mai fuseserăm şi în serile dinainte în alte părţi la adunare şi nu dormiserăm vreo două, trei nopţi. Luase colectivul ţarina aceea de la Sălişte şi, pe imaşul acela în jos pe unde mergeam noi, se topise zăpada şi era uscat. Şi aşa eram de obosiţi, că, fratele Petrea mi-a zis:
– Frate Ioane, lasă-mă numai cinci minute să stau.
– Nu te las, frate Petre, că ne fură somnul şi îngheţăm aci. Sau te îmbolnăveşti şi atunci e mai rău.
S-a pus jos, dar l-am sculat cu puterea şi l-am adus aşa, cum am putut, până acasă.
Era foarte interesat de tineret şi ştia să se ocupe de cei tineri. A fost mult tineret pe vremea aceea în adunări.
Când ne duceam la adunare, mergeam peste hotare, peste imaşuri… Cu fratele Traian, cu fratele Petrea… Şi atâtea ne spunea fratele Traian… atâtea ne povestea… Ne plăcea tare mult să ne ducem pe jos, mai ales că atunci nu erau atâtea maşini şi nici trenuri între satele astea. Cu atâta bucurie plecam sâmbăta pe la patru, cinci după-masa şi pe la opt, nouă eram la adunare. Stăteam acolo până după doisprezece şi apoi plecam iar pe jos înapoi.
Fratele Petrea avea o bicicletă şi, când lucram prin alte sate, zicea către mine:
– Hai, frate Ioane, că mergem amândoi cu bicicleta asta!
– Cum să mergem, frate Petre?
– Eu mă duc înainte cu bicicleta şi, după o bucată de drum, o las în şanţ, pe partea dreaptă. Frăţia ta uită-te după ea şi, când o găseşti, o iei şi vii până mă ajungi, apoi treci de mine mai departe şi, după altă bucată de drum, o laşi iar lângă drum şi o iau eu.
Şi aşa mergeam noi cu o bicicletă până unde era adunarea! O, ce drumuri au fost acelea… şi ce binecuvântări simţeam şi ce bucurii ne umpleau inima umblând pe acele căi de-atunci…
Dimineaţa eram înapoi la lucru. Şi chiar dacă, vara, când era ziua mare, mai făceam câte un repaus la amiază de două ore, se mirau oameni:
– Cum noapte de noapte mergeţi pe la adunări şi ziua lucraţi?
Puţine nopţi au fost în care am dormit noi toată noaptea acolo unde eram cu lucrul. Puţine!
Fratele Petrea era atât de mult aşteptat la toate adunările! Era parcă o ştirbitură dacă nu era el la o adunare. Niciodată nu te aşteptai şi rămâneai uimit când îl auzeai vorbind în adunare ce lucruri noi spunea de fiecare dată. Era dulce Cuvântul lui Dumnezeu atunci…
În vremea când au fost fraţii arestaţi şi închişi, trei nopţi am dormit cu fratele Petrea pe sub nişte târşi, pe deal, pentru că cineva l-a atenţionat să nu stea noaptea acasă, că, dacă îl găseşte, îl ridică şi s-ar putea ca niciodată să nu-l mai vadă nimeni… Şi, ca să nu-l las singur, am dormit şi eu cu el acolo pe sub gardurile acelea.
Ioan Margea
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Sibiu : Oastea Domnului, 2014