TOŢI CEI CARE INTRĂ ÎN OASTE vor avea multe de suferit
Ca orişice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică acei care au părăsit frontul luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri diavolului, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care ieşiseră. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, înfrânţi de patimi şi ispite.
Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.
O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci, după cuprinderea ei, urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti.
Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de ală-turi. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele Satanei. O! ce lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a fost un „aluat dospit“ pentru slujba Domnului…, n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou“, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge“ (I Ioan 5, 4).
Iată, alături, chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit – în cuvinte – tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.
Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:
„Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: «mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit!» Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Luca 11, vers. 24–26).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se în-curcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-a făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea drep-tăţii, decât, după ce a cunoscuto, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat, la noroiul mocirlei lui. “ (II Petru 2, 20–22).
O! ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloşie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el, mustrându-l. În locul lui se aşază iar Satana, ca într-o cetate pe care a cucerito a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.
IOSIF TRIFA – Preot
