12. Toţi cei care intră în Oaste
- Ai intrat în Oaste?
- «Miles Cristi»
- „Câţi ai adus cu tine?“
- „Caut pe fraţii mei!“
- „Fii credincios până la moarte… !“
- Santinela credincioasă
- În Oaste avem şi dezertori
- Iată pe ostaşul care, la vreme de ispită se clatină!
- Între poticnire şi părăsirea luptei
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea multe de suferit, căci biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a spus lămurit Însuşi Mântuitorul. Iisus Mântuitorul a spus limpede că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî“, „… dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu“ (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 22). „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“, zice Apostolul Pavel (II Tim. 3, 12). Să nu uităm că Mântuitorul, înainte de toate, a fost un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă.
Mântuitorul a fericit pe cei ce suferă, pe cei ce plâng. „Fericiţi veţi fi – zicea Mântuitorul – când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… , fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi vă vor izgoni dintre ei“ (Matei 5, 1–12 şi Luca 6, 20–23).
În lupta mântuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare. „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, – zicea Apostolul Pavel – nu numai să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29).
Biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). „Cel ce va lupta şi va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 24, 13).
Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere.
Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles zicea Apostolul Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos“ (II Cor. 12, 9–10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească.
Despre creştinii cei dintâi, zice într-un loc Scriptura că, după o bătaie de nuiele, „au plecat bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus Hristos“ (Fapte 5, 40–41).
Ai intrat în Oaste? Vei primi îndată atacul lui Satana!
A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu Ispititorul diavol.
Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satana!
Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii, dragul meu, că s-a sfârşit cu „liniştea“ ta de mai nainte. Se vor porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta şi, mai ales, să nu te sperii! Acest lucru trebuie să se întâmple, e firesc să se întâmple.
Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte“. Diavolul nu se ocupă mai de-aproape cu el; doarme diavolul liniştit, ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.
Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui ca să nu-şi piardă credinciosul.
Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în „lume“, în păcate, ai avut „linişte“. Acum însă ai necazuri, pentru că Satana se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.
Deci nu te speria de cele ce vin peste tine, după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.
Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern şi extern.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că, de când a intrat în Oaste, îl chinuie par-că şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, Satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut, şi miere mai multă pe otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Marcu 9, 14-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape din lanţurile lui.
În atacurile sale, Satana foloseşte apoi lu-mea şi pe „oamenii cei lumeşti, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie“ (I Corinteni 2, 14). Pe „oamenii lumeşti“ îi foloseşte Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste; să-i batjocorească şi să-i prigonească.
„Miles Cristi“
Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormânt numai două cuvinte latineşti: MILES CRISTI, ceea ce înseamnă „ostaşul lui Hristos“.
Voia să spună generalul, prin aceste cuvinte, că toată gloria sa şi toate biruinţele sale le-a câştigat prin credinţă, considerându-se pe sine ca un umil ostaş în marea Oaste a celor credincioşi Domnului Hristos.
Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi biruitori, pentru ca, la sfârşitul vieţii, să ni se pună pe crucea de la capul mormântului numele ce l-am purtat: „ostaşul Domnului Hristos“.
„Câţi ai adus cu tine?“
Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbise cu râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorţeală, îl trezi un vis.
Într-o noapte, visă că murise şi, ajungând în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: „Câţi ai adus cu tine?… Unde-s cei aduşi cu tine?“…
Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicându-i: „Mergi încă o dată în lume, dar bagă de seamă: când vei veni, să nu mai vii singur!“. Deşteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de suflete.
Să luăm pe sufletul nostru şi noi, ostaşii Domnului, această istorioară! Toţi care am aflat pe Domnul datori suntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi, Domnul ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare dintre noi.
Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la Mântuitorul!
„Caut pe fraţii mei“
Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de fraţi!
„Şi Israel a zis către Iosif: «fraţii tăi pasc oile la Sihem, vino dar să te trimit la ei». Şi el a zis: «Iată-mă, sunt gata!». Apoi Israel a zis către Iosif: «Du-te şi vezi de sunt sănătoşi fraţii tăi şi oile, şi să-mi aduci răspuns!»“… Şi Iosif s-a dus la Sihem. După aceea l-a găsit un om rătăcind pe câmp. Şi l-a întrebat omul acela şi i-a zis: «Ce cauţi?» – iar el a zis: «Caut pe fraţii mei»“ (Facere 37, 14–16).
Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! „Vino să te trimit la fraţii tăi!“ „Iată-mă, sunt gata!“. Dar această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o pune în faţa noastră cu o poruncă: Şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi noi trebuie să fim căutători de fraţi. Orice creştin viu şi luptător trebuie să fie – să se facă – un căutător de fraţi… Trebuie să se intereseze de sănătatea cea sufletească a fraţilor săi.
Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici numai cuvintele Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirile căii lui, va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).
„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufle-tul nostru, mai ales noi, ostaşii Domnului! Fie-care ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie – să se facă – un căutător de fraţi. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului:
– Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu sănătatea cea sufletească!
Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întâmplat când i-a aflat? Fraţii l-au întâmpinat de departe cu batjocuri, strigând: «Iată, vine visătorul!» (Facere 37, 19).
Aşa se întâmplă – şi se va întâmpla – şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi, lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeşti cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine „pocăitul“!… ; iată vine iar „sfântul“ ce-la!… ; iar vine pe capul nostru „călugărul“!… ; grijiţi, măi, că vrea să ne facă şi pe noi călugări şi sfinţi!…
Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să se aştepte la bat-jocuri. Batjocura – asta-i cea dintâi armă pe care diavolul o foloseşte contra unui creştin viu şi luptător. Batjocura! Asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostaşii Domnului şi căutătorii de fraţi. Cine nu poate suporta această probă – acela nu poate fi ostaş în „Oastea Domnului“.
Omul cel lumesc nu se teme de nimic aşa de mult ca de această primă armă a diavolului: de batjocură; însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.
Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci şi prigoane mai mari. Pe Iosif, fraţii lui l-au dezbrăcat de haine şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fântână şi, de aici, scoţându-l, l-au vândut.
Cam aşa se întâmplă de multe ori şi azi. Atâţia şi atâţia dintre ostaşii Domnului au fost purtaţi cu cărţile în spate pe la posturile de jandarmi.
„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă, dar şi ce grea! Însă, orice ar fi să ni se întâmple, noi, ostaşii Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi de sunt sănătoşi cu sufletul! Da, Doamne! Iată-ne, stăm gata!… Orice ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata!
