Doamne, Dumenzeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta! (Psalm 87,1).
Am strigat ziua şi noaptea înaintea Domnului…
Ce va fi însemnând, oare, această sintagmă folosită de minunatul mare Psalmist? Oare va fi însemnat că el se ruga ziua şi noaptea, continuu? Păi ce timp îi mai rămânea pentru toate celelalte îndeletniciri şi lucrări? Sau, poate, ca împărat, nu mai avea nimic de făcut decât să se roage ziua şi noaptea? Dar poate că rugăciunea lui era meditaţie şi cântare continue, ori gândire ancorată nemijlocit în Dumnezeu…
Se spune că unui creştin, de prin vremea primară, fiind un distins conducător de oşti, i s-a cerut de către regele său, într-o zi, următoarele:
– Din câte aflu, tu eşti creştin, dar eşti şi mare comandant de oşti în solda mea. Iar creştinii se roagă mereu. Te întreb: Când reuşeşti să-mi mai slujeşti şi mie, dacă tot timpul tu te rogi?
– Tu, preaînţelepte Împărate, ştii că te slujesc cu abnegaţie, aşa cum am jurat când m-ai angajat în solda ta. În slujirea pentru Dumnezeul meu intră, ca buretele în apă, slujirea mea pentru tine. Altfel, aş fi un monstru, nu un credincios slujitor al tău. Aşa mă învaţă pe mine rugăciunea şi închinarea ce I le aduc Domnului meu Dumnezeu. De aceea mi se cere ca Lui să mă rog ziua şi noaptea, pentru a putea să fiu pe placul Său…
– Cum, adică, ziua şi noaptea? Atunci mie ce timp îmi mai rămâne? Ascultă aici la mine!… Ai răgaz până mâine dimineaţă. Şi atunci îmi vei spune dacă ai găsit alt timp, afară de zi şi de noapte, în care îţi dau voie să te mai rogi. Altfel, te concediez, apoi acolo unde îţi stau picioarele îţi va sta capul.
Toată noaptea credinciosul nostru din poveste nu putu să doarmă deloc. Unde să afle el acel timp? – se întreba necontenit. Timpul pe care îl avea se deşira repede, fără să-l mai poată opri. Deodată, începu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi, minune!… Dintr-o dată, îi veni în minte de la Domnul răspunsul: Timpul în care nu e zi nici noapte este în zori şi în amurg.
A doua zi, se prezentă la împăratul cu fruntea sus şi-i zise:
– Să trăieşti veşnic, împărate, am găsit!… Dumnezeul meu mi-a descoperit timpul în care să mă rog.
– Şi care poate să fie acela, întrebă mirat şi totodată curios împăratul?
– În zori şi în amurg, împărate, domnul meu!
– Mergi şi te roagă, de-acum, Domnului tău şi pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciunile tale, slugă destoinică şi credincioasă!
Aceasta a fost şi rugăciunea Împăratului-Psalmist: în zori şi în amurg… Iar pentru toate celelalte probleme ale vieţii acesteia ne rămâne tot restul timpului. Tot!… Dar chiar dacă este tot, ne va ajunge, oare? Dacă nu, atunci altul nu ne va mai da Dumnezeu.
Aceasta trebuie să fie, dacă vrem, şi rugăciunea noastră, împreună cu gândul cel ancorat în El. Deci: ÎN ZORI şi ÎN AMURG!…
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!… Amin.
Costel BALAN
