Se lasă înserarea și-n blândul asfințit,
chemările de clopot coboară liniștit
e-atâta sfântă pace prin văi și peste sat
și tainice îndemnuri mă cheamă la-nchinat.
Un glas ceresc șoptește în sufletul meu iar
să merg să-mi plec genunchii să plîng lângă altar.
Să mergem la Vecernie, îmi chem truditul gând
să cerem îndurarea Părintelui Preablând
și peste tot amarul ce-n suflet am adus
să cerem îndurarea Preabunului Iisus.
Și pașii grei mă poartă, sfioși și osteniți,
să cad în fața Celui ce-ajută pe trudiți.
Răsună încăperea sfințitului Lăcaș
de zgomotul căderii truditului meu paș
mi-aprind sfios lumina și cad lângă altar,
plângînd cu lacrimi calde, mă rog sfios și rar.
În fumul de tămîie, în plânsul de lumini
atât de blând e Domnul, încununat de spini
din chipul care-atîrnă pe vechiu-i conostas
când ruga mea se-nalță și tremură în glas.
… Ascultă Doamne plânsul umilului Tău sclav,
mi-e inima rănită și sufletul bolnav
aș vrea în mine iarăși iubirea Ta s-aprind
ca para lumânării ce arde pâlpâind.
Și-n inima-nghețată căldura Ta s-o strâng
cu lacrimi calde pururi, la Crucea Ta să plâng
și-ngenuncheat nainte-Ți Preabunul meu Stăpân,
în sfîntă ascultare de Tine să rămân
ca Tu să-mi mângîi dulce în orișice necaz
a-mele răni din suflet și plâns de pe obraz.
Sunt Doamne ca o frunză desprinsă de pe ram
și Bun ca Tine-n lume pe nimeni nu mai am
auzi-mă Iisuse, când mâinile-mi întind
și lacrimile vale pe-obraji mi se preling!
Traian Dorz, din ”Cântări uitate”
